Răul e mai puternic decât binele

sursa: cognitrom.ro, paxonline.ro

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., Vohs, K.D. (2001). Bad Is Stronger Than Good. Review of General Psychology, vol. 5, no. 4, p. 323-370.

Dintotdeauna, evenimentele neplăcute au lăsat urme mai profunde şi au persistat mai mult timp în mintea noastră decât evenimentele plăcute sau frumoase. Pierderea cuiva drag sau a unor obiecte, situaţii în care am greşit, momente în care am fost criticaţi sau ameninţaţi şi multe altele au un efect mai mare asupra vieţilor noastre decât situaţii în care ni s-au petrecut lucruri frumoase, precum un premiu în bani, o vorbă bună, un ajutor primit de la un prieten, o promovare. Nu frecvenţa evenimentelor negative face ca acestea să fie mai prezente în mintea noastră sau să aibă efecte mai puternice asupra vieţii noastre. În viaţă avem parte atât de evenimente negative cât şi de evenimente pozitive. Se întâmplă ca uneori să pierdem, alteori câştigăm, uneori greşim, alteori lucrurile ne ies perfect, uneori suntem criticaţi, alteori suntem lăudaţi etc. Cu toate acestea, multe sau puţine, se pare că evenimentele negative cântăresc mai mult decât cele pozitive.

BINE vs. RĂU

Cercetările din psihologie şi chiar cele din medicină îşi concentrează eforturile mai degrabă asupra aspectelor negative (tulburări, boli asociate, complicaţii, efecte adverse etc.) şi mai puţin asupra aspectelor pozitive, cum ar fi starea de bine sau de sănătate, sentimentul de fericire. Numărul studiilor care sunt dedicate fenomenelor negative este aproape de două ori mai mare decât cel al studiilor care se ocupă de aspecte pozitive. Oamenii vorbesc mai mult timp despre ceva rău ce s-a întâmplat, decât despre un moment de bucurie. Gândiţi-vă la un moment fericit din viaţa dumneavoastră. Cât timp aţi vorbit despre acel eveniment? Sau cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră? Gândiţi-vă apoi la un eveniment negativ care vi s-a întâmplat. Cât timp aţi petrecut vorbind despre ceea ce s-a întâmplat? Cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră acel eveniment? Gândiţi-vă câte resurse investiţi atunci când vi se întâmplă ceva frumos şi câte resurse investiţi pentru a face faţă unei probleme? De ce răul este mai puternic decât binele? Motivele sunt multiple, cum ar fi:

  1. Nevoia de protecţie

De-a lungul evoluţiei noastre ca specie, ne-am confruntat cu multe pericole şi cu mulţi duşmani: animale sălbatice, dezastre naturale, războaie sau alte forme de violenţă între oameni.

Pentru a-şi asigura supravieţuirea, oamenii au fost nevoiţi să se gândească cum să se protejeze sau să se ferească de aceste pericole. Nu îşi puteau permite să ignore ori să desconsidere pericolul, pentru că acest lucru putea avea urmări dezastruoase: oamenii puteau pierde bunuri importante, precum casa, recolta sau animelele, ei sau familiile lor puteau fi răniţi grav sau chiar puteau muri! De-a lungul evoluţiei oamenii au învăţat că este mai bine să reacţioneze la pericole, chiar şi atunci când acestea se dovedesc a fi false pericole. Au învăţat că este mai adaptativ pentru ei să reacţioneze la false pericole decât să nu reacţioneze deloc. Costurile sunt mai mari atunci când „ratezi” un pericol decât atunci când „ratezi” o oportunitate. Este un lucru să nu vezi bizonul care se apropie sau duşmanul care încearcă să te rănească şi este cu totul altceva să ratezi un răsărit de soare pe care ţi-ar fi plăcut să-l vezi sau o discuţie cu cineva drag. Consecinţele sunt diferite: în prima situaţie ai putea muri sau ai putea fi rănit, în a doua ai putea fi supărat, ai putea regreta, dar acest lucru nu îţi va afecta supravieţuirea. Astfel de experienţe şi consecinţele ce le pot avea penru supravieţuire au făcut omul să fie mai atent la pericole, să proceseze mai mult situaţiile problematice, de pericol, pentru a găsi cele mai bune soluţii. Pentru supravieţuire era mult mai important şi mai urgent să fim atenţi la posibilele consecinţe negative. Nu înseamnă că nu ne mai bucurăm de nimic, că micile bucurii nu contează sau că nu ne mai interesează oportunităţile, doar că ele nu persistă atât de mult în mintea noastră. Nu trebuie procesate atât de mult. Momentele de bucurie le trăim pur şi simplu, nu ne gândim prea mult de ce ni s-au întâmplat, care ar putea fi consecinţele. Suntem prea ocupaţi cu a ne bucura de ele pentru a mai fi atenţi şi la altceva.

2. Răul doare mai tare

Un alt element important care face ca răul să fie mai puternic decât binele este felul în care ne obişnuim cu răul şi cu binele. Cu binele ne obişnuim foarte repede. După ce trăim un eveniment plăcut, urmează o scurtă perioadă în care suntem mai bucuroşi decât eram înainte, însă destul de repede ne întoarcem la felul nostru de a fi, ne bucurăm ca şi înainte, nici mai mult, nici mai puţin. Momentele de bucurie nu au efecte pe termen lung, nu schimbă cu nimic felul în care reacţionăm la bine. Dacă, însă, ni se întâmplă ceva rău, atunci ne e greu să ne adaptăm la noua situaţie, ne e mult mai greu să ne obişnuim cu răul suferit. Mintea noastră are nevoie de mai mult timp pentru a putea integra un eveniment negativ în viaţa noastră. Pentru bucurii e loc oricând, oriunde. Efectele pe termen lung ale unui eveniment negativ sunt mult mai puternice. Trăirea unui eveniment negativ poate să influenţeze felul în care vom reacţiona pe viitor la evenimente negative. Evenimentele negative pot fi adevărate lecţii de viaţă, ele solicitând mai multe resurse în încercarea noastră de a le face faţă. Sunt studii care au arătat că atunci când este vorba de a pierde sau a câştiga acelaşi lucru (de exemplu o maşină) emoţiile sunt mult mai intense atunci când pierdem decât atunci când câştigăm. Petrecem mult mai mult timp gândindu-ne că am pierdut, faţă de cât timp petrecem gândindu-ne că am câştigat. Din nou emoţiile negative sunt mai puternice decât cele pozitive. Atunci când trăim un eveniment neplăcut suntem trişti, supăraţi sau nervoşi. Dacă ni se întâmplă ceva bun, ne bucurăm, suntem relaxaţi şi mulţumiţi. Ar părea că efectele evenimentelor asupra felului în care ne simţim (rău sau bine), sunt la fel de puternice: răul determină trăiri negative, iar binele ne face să trăim emoţii pozitive, ambele de aproximativ aceeaşi intensitate. Nu este, însă, aşa! Puterea emoţiilor negative este din nou mai mare. Emoţiile negative au puterea de a le „pune în umbră” pe cele pozitive. Timp de o săptămână ni se întâmplă numai lucruri minunate şi bucurii. După o săptămână ni se întâmplă ceva neplăcut. Acest singur eveniment neplăcut are puterea de a „bascula” toată bucuria simţită timp de o săptămână. Nimic din ce a fost plăcut şi frumos nu mai contează, singurul lucru prezent în mintea noastră este evenimentul neplăcut care ni s-a întâmplat. Reversul poveştii nu este însă valabil. Timp de o săptămână suntem nefericiţi, avem parte doar de probleme. La un moment dat ni se întâmplă ceva frumos, avem parte de o bucurie. Puterea acestei bucurii nu este însă suficient de mare încât să „şteargă” problemele cu care ne confruntăm de o săptămână. Este posibil să ne simţim puţin mai bine pe moment. Dar este un efect de scurtă durată. Problemele ne vor reveni în minte şi vom uita de mica bucurie de care am avut parte. Suntem mult mai preocupaţi de a nu ne fi rău decât de a ne fi bine. Depunem eforturi mai mari pentru a nu ne fi rău decât pentru a ne fi bine.

Şi din nou, răul se dovedeşte a fi mai puternic decât binele.

Evenimentele negative ne afectează mai mult decât cele pozitive, chiar şi la nivel fiziologic. Un stimul negativ ne face să reacţionăm mai puternic decât un stimul pozitiv. Astfel, reacţionăm mai repede şi mai puternic la un miros neplăcut (ne ferim, ne strâmbăm, ne acoperim nasul etc.) decât la un miros plăcut. Cearta dintre doi oameni ne atrage atenţia mult mai repede decât o discuţie amuzantă între două persoane.

De asemenea, un feedback negativ sau o reacţie negativă din partea altora ca urmare a performanţelor noastre (aflăm că am greşit, că ceilaţi nu sunt mulţumiţi, nu ne plac etc.) ne afectează mai mult decât dacă avem un feedback sau o reacţie pozitivă (ştim că am reuşit, că ceilalţi ne plac etc.). Gândiţi-vă la o situaţie personală de performanţă. Ce v-a preocupat mai mult: faptul că aţi fost lăudat sau faptul că aţi fost criticat, faptul că aţi reuşit sau faptul că aţi pierdut? Un feedback negativ poate diminua stima de sine, încrederea în propria persoană mai mult, pe când un feedback pozitiv nu prea poate creşte stima de sine sau încrederea. Ne deranjează mult mai mult atunci când cineva ne critică, faţă de cât ne bucurăm atunci când cineva ne laudă. Petrecem mai mult timp încercând să înţelegem de ce am greşit, faţă de timpul petrecut pentru a înţelege de ce am făcut ceva bine. Creierul nostru a învăţat să acorde mai puţin timp şi mai puţină atenţie bucuriilor, reuşitelor, momentelor de fericire. Face acest lucru deoarece a văzut că pentru a supravieţui trebuie să acorde mai mult timp şi mai multe resurse ameninţărilor. Tot ceea ce este negativ, neplăcut, nedorit, ne captează atenţia mult mai repede decât tot ce este pozitiv, plăcut. Este o lecţie învăţată de-a lungul evoluţiei speciei umane. Investim mult mai multe resurse pentru a face faţă răului pentru că am învăţat că dacă nu reacţionăm la timp, consecinţele pot fi grave. Nu investim la fel de multe resurse când avem de-a face cu binele pentru că am învăţat că şi dacă ratăm o bucurie consecinţele nu sunt atât de grave, în nici un caz nu reprezintă un pericol pentru supravieţuire.

 3. Răul persistă mai mult timp

Consecinţele evenimentelor negative durează mult mai mult decât consecinţele evenimentelor pozitive. De exemplu, o zi proastă ne afectează şi după ce a trecut, e foarte posibil ca încă să ne mai gândim la ce ni s-a întâmplat, să continuăm să căutăm soluţii, putem fi încă supăraţi. Un eveniment negativ poate avea consecinţe nedorite, dar poate avea şi consecinţe adaptative pentru noi. Atunci când ne confruntăm cu o problemă petrecem mai mult timp încercând să îi facem faţă, să găsim soluţii şi pe viitor dacă ne vom confrunta cu probleme similare vom şti să le facem faţă. Şansele să învăţăm ceva din experienţa pe care o trăim sunt mult mai mari. Un singur eveniment traumatic (accident, boală, rănire, pierdere etc.) poate avea efecte pe termen lung asupra echilibrului emoţional, asupra comportamentului şi atitudinilor, asupra stimei de sine sau a stării de bine. Evenimentele pozitive, chiar şi mai multe la număr (laude, câştiguri sau succese diverse etc.) nu au efecte de lungă durată asupra noastră, ci se limitează la momentul în care s-au produs ele. Ne simţim bine, ne bucurăm. Nu investim foarte multe resurse pentru a analiza ce ni se întâmplă, pur şi simplu ne bucurăm de ce ni se întâmplă fără a căuta să învăţăm o lecţie din asta.

4. Binele nu contează atât de mult

Consecinţele răului sunt mai puternice şi mai îndelungate decât consecinţele binelui. Efectele binelui chiar dacă îl trăim intens, nu durează mult timp. Binele nu ne oferă nici o garanţie împotriva răului. Un singur eveniment neplăcut poate să anuleaze toată bucuria de până atunci. Faptul că ai trăit mai multe evenimente pozitive, bucurii, împliniri, nu reprezintă un scut împotriva răului. Experienţele negative, atâta timp cât nu te doboară, te fac mai puternic. Lecţiile pe care le înveţi prin confruntarea cu răul te protejează pe viitor, acest lucru le-a asigurat supravieţuirea strămoşilor noştri.

Nu e suficient ca binele să existe, e mult mai important ca răul să nu fie prezent.

Relaţia dintre doi oameni este mai bună nu neapărat pentru că ei vorbesc sau se poartă frumos unul cu celălalt, ci pentru că nu se ceartă, nu au dispute sau conflicte. Prezenţa conflictelor, a certurilor, lipsa suportului social au un efect negativ mult mai puternic şi mai durabil asupra stării de bine şi de sănătate fizică şi psihică în comparaţie cu efectele momentelor de bucurie, linişte şi suport. În acelaşi timp o relaţie devine mai puternică pe măsură ce un cuplu depăşeşte, împreună, problemele pe care le are sau diferite evenimente negative cu care se confruntă. Micile bucurii sunt desigur cele care oferă armonie relaţiei, dar nu sunt suficiente pentru a asigura durata şi puterea relaţiei respective. Ca şi binele, răul se contaminează. Diferenţa este dată, din nou, de cât de puternică este contaminarea. S-a constatat că, de regulă, răspundem la un comportament sau o emoţie negativă cu alte comportamente sau emoţii negative, mult mai frecvent decât în cazul unor comportamente sau emoţii pozitive. Altfel spus, avem tendinţa de a răspunde cu nervi la nervi, cu supărare la supărare, ceartă la ceartă. La bucurii şi veselie se pare însă că nu reacţionăm neaparat cu aceeaşi putere. Veselia te contaminează şi ea, dar nu atât de puternic ca şi problemele (ceartă, supărare, etc.). De exemplu, suntem mai tentaţi să răspundem la furie cu furie, decât să răspundem la veselie cu veselie. Răul, fie el exprimat prin cuvinte, fie prin atitudini sau comportamente, afectează mult mai tare o relaţie, chiar dacă există şi cuvinte frumoase, atitudini sau comportamente pozitive. Răul e atât de puternic, încât e nevoie de 5 ori mai multe cuvinte bune sau gesturi frumoase pentru a anihila efectul unui cuvânt sau gest urât! În timp ce un singur cuvânt urât poate anihila efectul a 100 de cuvinte frumoase.

S-a demonstrat că binele nu are efecte atât de puternice nici în ceea ce priveşte inteligenţa. Astfel, dacă un copil creşte într-un mediu stimulativ, cu părinţi care au un nivel mediu sau ridicat de educaţie, nu va deveni neaparat mai inteligent. Însă un alt copil, cu acelaşi nivel de inteligenţă, crescut într-un mediu aversiv, cu părinţi cu un nivel scăzut de educaţie, va „pierde” din inteligenţa lui nativă. Cu alte cuvinte, faptul că ne naştem într-o familie bună, având un nivel de trai acceptabil, poate sau nu să stimuleze potenţialul intelectual, dar cu siguranţă nu-l va deteriora. Dacă ne naştem într-o familie cu probleme, conflicte, situaţie financiară precară, abuzuri, şansele ca potenţialul intelectual să fie deteriorat sunt mult mai mari. Inteligenţa unei persoane poate fi deteriorată dacă trăieşte într-un mediu aversiv, dar faptul că trăieşte într-un mediu favorabil nu reprezintă neaparat o garanţie că acea persoană va deveni mai inteligentă. Şi din nou puterea răului se dovedeşte a fi mai mare decât puterea binelui.

5. Suntem pregătiţi pentru ce e rău

Răul pare să fie mai uşor de detectat decât binele, într-o oarecare măsură şi pentru că există cu 50% mai multe cuvinte sau expresii care denumesc emoţii negative decât pozitive! Acest lucru este valabil şi în cazul felului în care căutăm să ne schimbăm emoţiile: avem mult mai multe modalităţi de a evita sau de a reduce emoţiile negative decât de a ne produce emoţii pozitive. Consumăm mai mult timp şi energie căutând să nu simţim neplăcere sau tristeţe decât să simţim bucurie sau mulţumire. Mai mult, dacă avem o stare emoţională negativă, vom fi mai atenţi şi vom prelucra informaţiile mai profund decât dacă în situaţiile în care ne simţim mai bine. Suntem atenţi la stările noastre negative, dar nu şi la cele pozitive. Pe acelea le trăim pur şi simplu. Nu încercăm să învăţăm nimic din ele pentru că de-a lungul timpului am fost preocupaţi de pericole şi de ce pot ele să ne facă. Aşadar, suntem mai pregătiţi pentru a identifica şi a numi răul decât binele, ne amintim mai bine trăirile negative, suntem mai pregătiţi şi ştim mai bine să evităm emoţiile negative decât să producem emoţii pozitive, suntem mai atenţi atunci când ne simţim rău, dar nu şi când ne simţim bine.

Resursele pe care le investim sunt mai multe atunci când ne confruntăm cu răul, decât atunci când ne confruntăm cu binele.

6. Răul ne învaţă bine

Se zice că învăţăm din greşelile noastre. Foarte adevărat, în special dacă am fost pedepsiţi pentru greşelile făcute. Oamenii învaţă mai repede din evenimente neplăcute, cum ar fi pedepsele, decât din evenimente pozitive, precum recompesele. Dacă există riscul de a pierde ceva (bani, bunuri etc.), atunci ne străduim mult mai mult şi chiar reuşim mai repede şi mai uşor să realizăm ceva decât dacă urmează să câştigăm aceleaşi lucruri. Ne mobilizăm mult mai multe resurse atunci când vine vorba de a evita ceva neplăcut decât atunci când avem de-a face cu un eveniment pozitiv. Din nou, este o lecţie pe care creierul a învăţat-o de-a lungul evoluţiei. Când miza este ceva neplăcut resursele noastre merg toate inspre a rezolva situaţia. Când miza este un câştig, un beneficiu, organismul se mobilizează, dar nu are doza de alertă dată de prezenţa ameninţării. Regretăm ratarea unui beneficiu sau a unui căştig, dar regretăm mai mult şi costurile sunt mai mari atunci când ratăm o ameninţare sau un pericol. Supravieţuirea noastră nu a fost niciodată afectată de ratarea unei oportunităţi, în timp ce ratarea unui pericol putea să te coste chiar viaţa. Mobilizarea în faţa pericolului a contribuit la supravieţuirea noastră ca specie. Bucuria, fericirea, pot să ne facă viaţa mai frumoasă, dar nu ne pot salva de pericole.

7. Creierul şi corpul reacţionează mai puternic la rău

Nevoia de protecţie a determinat o predispoziţie la nivelul creierului de a recţiona mai rapid şi mai puternic la stimulii negativi decât la cei pozitivi. De-a lungul evoluţiei creierul a extras o regulă care i-a asigurat supravieţuirea: este mai adaptativ să reacţionez la false pericole decât să nu reacţionez deloc. Când vine vorba de pericole, de ameninţări, creierul nu-şi asumă riscuri. Suntem „programaţi” genetic să detectăm mai rapid răul, să reacţionăm mai rapid şi mai puternic la rău şi să ţinem minte mai bine ceea ce ne-a cauzat neplăcerea. În felul acesta, în caz că apare din nou ameninţarea respectivă, ne vom putea apăra mai repede şi mai eficient. Aşadar, suntem mai atenţi la ce e neplăcut, recunoaştem mai repede ceva ameninţător, ne reamintim mai uşor şi mai repede experienţele negative. Deoarece investim mai multe resurse pentru a face faţă evenimentelor negative, acestea sunt mai profund procesate, mai puternic codate în memoria noastră, în consecinţă amintirea lor este mai vie decât amintirea unor evenimente pozitive. Altfel spus, ne amintim mult mai bine şi mai precis problemele pe care le-am avut decât bucuriile pe care le-am avut. Evenimentele stresante, singurătatea, lipsa suportului social, lucrurile rele care ni se întâmplă, au un efect negativ asupra sistemului imunitar, slăbind capacitatea organismului de a lupta împotriva bolilor. Fiecare din noi poate să constate că atunci când se confruntă cu o problemă se simte mai obosit, mai slăbit. Organismul nu mai are resurse deoarece ele sunt investite în a face faţă problemei cu care se confruntă. Din nou, un eveniment negativ poate să ne facă mai vulnerabili, în timp ce un eveniment pozitiv nu ne face neaparat mai puternici. Evenimentele pozitive, precum a avea şi a petrece timp cu prietenii, perioada de vacanţă etc., nu cresc imunitatea, nu ne ajută să devenim mai puternici în caz de boală.

8. Răul cântăreşte mai mult în deciziile pe care le luăm

Atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe informaţiile pro şi contra despre un anumit lucru. S-ar crede că, cu cât avem mai multe informaţii pozitive despre un lucru, cu atât e mai probabil să ne decidem în favoarea acestuia şi cu cât sunt mai multe informaţii negative despre el, cu atât suntem mai tentaţi să fim contra lui. Lucru doar parţial adevărat! E adevărat că atunci când deţii multe informaţii pozitive despre un lucru probabilitatea de a decide în favoarea lui este mai mare. Este la fel de adevărat că atunci când deţii mai multe informaţii negative despre un lucru probabilitatea de decide contra lui este mai mare. Relevanţa informaţiilor pozitive devine nulă în momentul în care în „ecuaţie” apar şi informaţii negative. E suficient să avem câteva informaţii negative pentru a ne forma o părere proastă despre ceva, iar această părere proastă nu se mai modifică, chiar dacă avem apoi mai multe informaţii pozitive despre acel lucru. Informaţiile pozitive nu au puterea de a anula informaţiile negative pentru a influenţa procesul decizional. Este suficientă însă o singură informaţie negativă pentru a răsturna întreg procesul decizional. Si asta pentru că suntem mai sensibili la procesarea informaţiilor negative şi reacţionăm mai puternic decât în cazul informaţiilor pozitive. O părere proastă odată formată e mult mai greu de schimbat decât o părere bună. O părere bună poate deveni o părere proastă mult mai uşor, fiind suficiente puţine descrieri sau caracterisitici negative ale unui lucru. Gândiţi-vă de câte ori v-aţi schimbat părerea despre o persoană doar pentru că cineva a venit şi v-a spus un lucru negativ despre persoana respectivă. Nu a mai contat că înainte aveaţi o părere bună. O singură informaţie negativă a fost suficientă pentru a vă schimba părerea. Acest fapt este valabil pentru persoane, evenimente, obiecte etc. Informaţiile negative ne influenţează mai puternic procesul decizional deoarece consecinţele în cazul în care am ignora informaţiile negative ar putea fi mai grave decât dacă ignorăm informaţiile pozitive. Luarea unei decizii fără a ţine cont de informaţiile negative presupune asumarea unui risc, pe care cei mai mulţi nu sunt dispuşi să şi-l asume. De-a lungul istoriei, am învăţat să fim mai atenţi la informaţiile negative în deciziile pe care le luăm, deoarece ignorarea lor în procesul decizional ar putea să ne coste mai mult decât ignorarea unor informaţii pozitive.

9. Nu vrem să fim răi

De regulă, ne place să gândim pozitiv şi să avem o părere bună despre noi înşine. S-ar părea că binele este mai puternic decât răul în ceea ce priveşte propria noastră persoană. Cercetările au demonstrat, însă, că mai degrabă evităm să avem o părere proastă despre noi decât ne străduim să avem o părere favorabilă nouă. Cu alte cuvinte, vrem să fim opusul a ce nu am vrea să fim: ne dorim şi încercăm să fim independenţi, pentru că nu ne place să fim dependenţi, ne-ar plăcea şi ne străduim să fim generoşi, pentru că evităm ideea de a fi egoişti sau suntem harnici, pentru că e neplăcut să ştim despre noi că suntem leneşi.

Din nou, nevoia de protecţie împotriva răului (a ideii că suntem răi) e mai mare decât nevoia de a fi buni. Această idee a fost confirmată de numeroase studii, care arată că suntem mai dispuşi să „aruncăm vina” asupra altora, să arătăm cât sunt alţii de răi, decât să ne lăudăm cu calităţile noastre sau să încercăm să devenim mai buni. Investim foarte multe resurse „pentru a nu fi răi”, dar nu investim la fel de multe resurse pentru „a fi mai buni”. Nu facem acest lucru conştient. Filogeneza este cea care dictează această reacţie prioritară la orice valenţă negativă.

10. Concluzii

Studiile asupra mai multor aspecte diferite ale psihologiei şi medicinii au arătat că răul e „mai puternic” decât binele. Rezultatele acestor cercetări nu sunt întotdeauna constante şi variază mult de la un caz la altul, însă nu există cercetări care să demonstreze contrariul, adică faptul că binele e mai puternic decât răul. Faptul că supravieţuirea noastră ca specie a fost marcată de evitarea pericolelor sau de reacţionarea din timp la pericole pentru a ne apăra, a făcut ca pericolul (răul) să fie detectat mult mai rapid, să investim mai multe resurse odată ce am detectat un pericol. Ceea ce la început a fost o nevoie pentru a ne asigura supravieţuirea ca specie, a devenit o regulă encriptată în creierul nostru. Continuăm să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face faţă problemelor, evenimentelor negative. Pe scurt spus ne investim toate resursele, dacă e cazul, doar pentru a nu ne fi rău. În tot acest timp însă nu am învăţat să facem ceva pentru a ne fi bine. Chiar dacă finalitatea este aceeaşi, prioritatea noastră este să nu ne fie rău, nu să ne fie bine. În viaţa de zi cu zi, evenimentele negative au un impact mai puternic şi care durează mai mult în comparaţie cu evenimentele pozitive. Relaţiile cu prietenii sau cu familia sunt mult mai afectate de fapte sau vorbe urâte decât de fapte sau cuvinte frumoase. Învăţăm mai repede dacă e vorba de ceva negativ, ne străduim mai mult să evităm neplăcerea decât să aducem un plus de bine. Un mediu familial aversiv e mai puternic decât moştenirea genetică. Impresia formată pe baza unor informaţii negative este mult mai greu de schimbat decât cea bazată pe informaţii pozitive. Un feedback negativ are un efect mai puternic decât unul pozitiv, iar sănătatea ne este mai afectată de emoţii şi evenimente negative decât de cele pozitive.

Răul e mai puternic decât binele în cazul oamenilor şi al animalelor, în cadrul proceselor psihice şi în relaţiile dintre oameni, în ceea ce priveşte amintirile, dar şi gândurile despre viitor. Prezenţa răului ne-a învăţat cum să îi facem faţă, cum să ne apărăm, iar acest lucru ne-a asigurat supravieţuirea ca specie. Apariţia problemelor ne-a învăţat cum să le rezolvăm şi cum să le facem faţă pe viitor. Marile crize existenţiale au fost sursa unor importante opere de artă, problemele omenirii au fost cele care au împins civilizaţia înainte şi au stimulat progresul, marile companii au învăţat din erorile pe care le-au făcut, lucru care le-a asigurat dezvoltarea. Una din strategiile care i-au asigurat succesul lui Bill Gates a fost analiza erorilor care se făceau şi a nerealizărilor (la întâlnirile cu şefii diferitelor departamente era interesat în primul rând de ce anume nu s-a realizat şi ce erori s-au făcut). În acest sens răul este mai puternic decât binele.

Efectul Ikea

Prejudecăți care ne afectează deciziile, creativitatea, încrederea în sine.

Efectul Ikea (sau de ce valorizăm atât de mult propriile idei)

Există tendința ca oamenii să-și iubească foarte tare propriile idei.

Nu neapărat pentru că ideile în sine sunt mai bune decât altele, ci datorită efortului pe care fiecare îl face pentru dezvoltarea și punerea în practică a acestora.

Când celorlalți nu le pasă atât de mult de ideea ta, pentru că firesc le au și ei pe ale lor, apare un sentiment puternic de dezamăgire.

Acest lucru se datorează unui bias cognitiv de care suferim cei mai mulți dintre noi, numit „Efectul IKEA”. (bias-ul este tendința de a exagera în favoarea sau împotriva unui lucru, persoane, grup în comparație cu alt lucru, persoană sau grup, într-un mod considerat incorect sau injust).

„Efectul IKEA” face ca oamenii să evalueze disproporționat de mult lucrurile pe care le-au creat, chiar dacă acestea sunt mai proaste decât alternativele de calitate superioară produse de altcineva.

Numele provine de la mobilierul IKEA, mobilier pe care aproape întotdeauna trebuie să îl asamblezi singur.

Această idee a făcut valuri atunci când o cercetare publicată în 2011 (https://myscp.onlinelibrary.wiley.com/…/j.jcps.2011.08.002) a arătat faptul că oamenii acordă o valoare mult mai mare lucrurilor pe care le-au produs ei înșiși (montat în cazul nostru).

De exemplu:

• Oamenii care construiesc o noptieră de la IKEA au fost dispuși să plătească cu 63% mai mult pentru ea, comparativ cu cineva căruia tocmai i s-a arătat produsul final.

• Oamenii care au făcut figurine origami cu animale, plante sau orice altceva, au fost dispuși să plătească cu de 5 ori mai mult decât cineva căruia i s-au arătat figurinele gata făcute (acum înțelegeți care este rostul atelierelor de olărit unde îți poți face singur farfuria cu care să pleci acasă?).

• Cei care au făcut figurinele de origami au presupus, că potențialii cumpărători vor plăti aceeași sumă ca și pentru figurinele origami făcute de experți adevărați în origami.

Așadar, oamenii par să acorde o valoare nerealist de mare pe ceva, după ce l-au creat cu mai mult sau mai puțin succes.

În plus, ei cred că alți oameni care nu au fost implicați în crearea acestuia, vor vedea aceeași valoare pe care o dau ei înșiși realizării lor.

Acest lucru ajută la înțelegerea dezamăgirii și șocului pe care oamenii îl primesc atunci când descoperă că potențialii lor clienți, nu sunt atât de interesați pe cât erau ei de convinși inițial.

Totuși, a existat și o altă perspectivă interesantă din cercetare: oamenii experimentează „Efectul IKEA”… doar dacă termină proiectul.

Alte două experimente au arătat că, dacă opriți pe cineva înainte de a finaliza sarcina de asamblare a unui produs de la IKEA (lăsând-ul incomplet) sau îi cereți să-și demonteze creația odată ce este gata (de exemplu, seturi LEGO), atunci sunt mult mai puțin dispuși să plătească un preț disproporționat de mare pentru produsul final incomplet.

Deci, oamenii care lucrează la o idee inovatoare sau creativă sunt, de asemenea, mai puțin probabil să facă o evaluare prea mare a muncii lor dacă…priectul nu este „terminat”.

Cunoașterea efectului IKEA este valoroasă pentru oricine încearcă să aducă o idee nouă în lume, indiferent dacă obține sprijin pentru un proiect de inovație la locul de muncă, lansarea unui produs nou sau creație artistică.

Înțelegerea faptului că ceilalți oameni nu văd creația ta la fel cum o faci tu, pentru că pui un preț prea mare pe munca pe care ai depus-o, poate elimina o mare parte din durerea care vine odată cu lansarea acesteia în lumea largă.

3 Motive

De ce nu ne respectăm obiectivele?

Psihologie aplicată.

pixabay.com

Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care nu ne respectăm propriile obiective, adică nici mai mult nici mai puțin decât cele pe care noi înșine (uneori aparent, vom vedea în continuare) ni le fixăm, aș depăși numărul de cuvinte pe care mi l-am propus pentru acest articol. Vreau să fiu scurt și la obiect.

Exemple de obiective (poate chiar pentru 2022)? Să slăbesc, să merg la sală, să urmez un curs de dezvoltare personală sau chiar să merg într-o terapie, să acord mai mult timp hobby-ului meu și așa mai departe.

Așadar, motivele pentru care nu ne ținem de obiectivele și angajamentele noastre sunt de fapt o combinație de gânduri, credințe (unele raționale, altele iraționale) și emoții care ne frânează și ne scot de pe drumul către atingerea obiectivelor. Ca și cum un vânt  sau o furtună puternică te scot de pe drumul tău.

Să luăm un exemplu de obiectiv și ce se poate întâmpla cu acesta:

  • anul trecut ți-ai propus să mergi mai mult la sală, chiar ai făcut acest lucru, te-ai dus constant la sală, vreme de o lună de zile, de trei ori pe săptămână.
  • acasă la tine, în baie,  ai două lucruri: o oglindă mare și un cântar pitit pe undeva, însă ambele nu reflectă prea bine eforturile tale. Nu ai slăbit suficient de mult și pătrățelele nu se văd, oricât ai privi în afurisita de oglindă (acum regreți că ai pus în baie o oglindă de doi metri pătrați).
  • după „vizita” pe cântar și aparent mai hotărât ca niciodată, ai mers iarăși la sală;  dar ceva s-a schimbat: începi să te compari cu ceilalți și nu știi cum se face că privirea se oprește doar asupra celor mai musculoși bărbați sau asupra celor mai suple femei (mă opresc aici cu descrierile).
  • din acest moment ceva s-a schimbat, pentru că nu mai ai chef să mergi la sală, începi să amâni antrenamentele, nu te mai simți motivat și…și…(drumms)…începi să te simți rușinat, vinovat etc.

Da, au apărut acele gânduri, emoții, convingeri care te vor deraia de la atingerea obiectivelor tale. Și iată trei dintre motivele psihologice care stau la baza acestui fapt.

1. Obiectivul tău este prea focusat pe rezultate.

pixabay.com

Da, dar…nu orice obiectiv trebuie să fie măsurabil și finalizat cu un rezultat? Intr-o oarecare măsură, da, așa ar trebui. Însă nu e singurul lucru care contează și voi explica în continuare de ce nu e de preferat să te concentrezi doar pe rezultat. Haide să vedem cum gândesc în general oamenii și de ce sunt importante rezultatele:

  • în exemplul cu mersul la sală, rezultatele care ar putea arăta că obiectivul este atins, sunt date de kilogramele pe care le-ai dat jos, de felul cum arăți (în comparație cu tine, cel de acum câteva luni, nu cu ceilalți oameni pe care i-ai mai văzut tu la sală), poate de kilometrii făcuți pe bandă, de numărul de flotări sau tracțiuni si așa mai departe. Rezultate!
  • un alt exemplu ar fi cu mâncatul sănătos, că doar nu mănânci sănatos doar de dragul alimentației, ci pentru că-ți dorești să ai o tensiune arterială mai bună, un colesterol mai mic, poate că mai slăbești (iarăși) și că vei avea mai multă energie. Rezultate!
  • sau poate că-ți propui să muncești mai puțin (și mai productiv) pentru a putea petrece mai mult timp cu iubita sau iubitul tău, pentru ca relația voastră să devină mai bună, mai deschisă, mai fericită, cu un sentiment mai puternic de încredere și intimitate. Tot rezultate!

Nimic greșit până acum, e normal să-ți fixezi obiective și să-ti dorești să atingi anumite rezultate (așa vei ști că ți-ai atins obiectivul), dar poate fi destul de frustrant pe termen mai lung să fii prea focusat pe rezultate. Pentru că, în mod absolut ironic și chiar paradoxal, a fi prea concentrat pe rezultat, în condițiile în care durează prea mult atingerea lui, poate conduce la descurajare, autosabotare și renunțare.

Uite un alt exemplu des întâlnit astăzi, poate mai bun decât cel precedent! Multi oameni își propun să devină mai puțin stresați, mai puțin ocupați, să devină mai calmi și mai liniștiți (obiectiv). Pentru acest lucru vor practica diferite tehnici de relaxare, de meditație sperând că vor deveni relaxați, prezenți, mai puțin îngrijorați și anxioși (rezultate). Gândind în mod constant și poate excesiv la acest lucru (la rezultatele de atins),  dar din poziția actuală a omului stresat și anxios, care se întreabă „dar eu când voi ajunge să fiu mai relaxat și mai calm?” (rezultatul dorit), vor vedea și simți cum de fapt se mărește distanța dintre locul în care se află în prezent (stres și anxietate) și locul unde doresc să ajungă (calm și relaxare)!

Ce vreau să spun este că a fi prea concentrat pe obiectiv și pe rezultatul final, te poate împiedica să ajungi acolo unde îți dorești. Ironic, nu?

Când vine vorba de obiective, poate ar fi mai potrivită o abordare orientată spre proces? Și mai puțin pe rezulate? Ar fi mai frumos să abordezi o strategie de tipul „set and forget”? Ar fi mai bine să te focusezi pe obiceiuri și mici rutine care aplicate în mod consecvent te vor duce către atingerea obiectivului tău? Poate prinzi mai mult curaj și mai multă încredere astfel? Mai multă motivație și determinare? Oare ce-ar fi să incerci!? Poate că nu dă rezultate imediat, dar poate că da!

2. Perfecționismul

pixabay.com

Perfecționsimul este „preferatul” meu, pentru că mulți cred și consideră chiar, că este o calitate, asta până își dau seama că tocmai această calitate îi împiedică la propriu să-și atingă obiectivele. Nu, perfecționsimul nu are de-a face cu performanța. Poate că este bine să fii perfecționist într-un anumit domeniu profesional, dar nu în toate aspectele vieții tale.

Uite un exemplu:

  • Ești genul de persoană căreia îi place să facă chestii prin casă, din categoria DIY și te simți motivat (și cu „ajutorul” soției sau partenerei); îți propui să zugrăvești niste pereți cu o culoare pastelată, să pui un tapet interesant, să pui niște faianță colorată prin baie…imaginația e la liber!
  • Binențeles că te documentezi temeinic, surse sunt destule, iar după ce ai o idee destul de clară despre cum vrei să arate, încântat te apuci de lucru.
  • Hm…pe măsură ce înaintezi în lucrări, ceva se întâmplă…parcă nu iese ca în poze! What a heck? Nu iese așa cum ai sperat!
  • Parcă tapetul nu se îmbină atât de bine, mai sunt și zone unde nu se lipește perfect, iar plăcile ceramice atât de faine în cutie, de ce deodată arată altfel pe perete? Rosturile dintre ele nu sunt la fel de sus până jos! Sună cunoscut?
  • Încet, pe furiș se strecoară ceva în sufletul tău și nu te simți așa cum te așteptai…
  • Te uiți la opera ta și te gândești că putea fi mai bine… tapetul să se îmbine perfect peste tot, distanța dintre plăci să fie aceeași, vopseaua să fi avut aceași textură peste tot.
  • Pur și simplu, nu seamănă cu ce ai avut tu în minte și nici nu a fost atât de ușor cum ți-ai imaginat.
  • După un timp, aceste gânduri și emoții descurajante îți macină motivația și te grăbești să închei cu renovarea, lucrările nu sunt gata și îți spui că mai trebuie să mai faci și altceva, nu doar zugrăveala (care la început avea denumirea de amenajare, iar tu erai un decorator de interioare). Dar, lucrarea asta neterminată, va fi un martor constant a faptului că tu nu te ții de obiectivele tale și că nu poți face lucrurile suficient de bune.

Bineînțeles, că în exemplul de mai sus poți înlocui zugrăveala…pardon, redecorarea interioară, cu orice altceva îți trece prin minte: grădina casei tale, scrisul, muzica, gătitul, curățenia, pictura etc.

Dacă ai un dram de corectitudine față de tine, ai recunoaște că realist ar fi să accepți că nu are cum să arate „lucrarea” ta, ca cea de pe nu știu ce site, sau de pe Facebook sau Instagram. Dar, totuși simți că ar fi fost fain să arate mai bine…și încet, încet faci trecerea către critica de sine (în loc să te gândești că te compari cu niște fotografii și cu niște profesioniști în ale zugrăvitului sau ale fotografiei) și către emoții descurajatoare.

Problema cu perfecționismul nu este dată de standardele înalte, ci de faptul că perfecționiștii nu tolerează emoțiile dificile.

Înca o dată: perfecționismul nu are de-a face față cu standardele înalte sau cu performanța, ci cu intoleranța emoțiilor dificile, pentru că pe termen lung perfecționiștii nu sunt dispuși să se simtă mai puțin decât perfect. Până la urmă este vorba de inteligență emoțională, să-ți recunoști emoțiile și să fii în regulă cu ele. Este în regulă să nu-ți iasă lucrurile perfect din prima, este în regulă să te simți un pic dezamăgit de asta, iar dacă vrei ca data viitoare să iasă mai bine, trebuie să eviți să judeci cum te simți. Dacă insiști să te simți perfect după ce ai realizat ceva, orice, ai foarte mari șanse să nu-ți atingi niciodată obiectivele. Iată, acesta a fost motivul numărul 2.

3. Ți-ai fixat obiective, dar nu sunt ale tale!

pixabay.com

Există atăt de multe exemple în cazul ăsta, încât nu știu cu care să încep: obiective personale  – la sală, timp liber, viață sănătoasă, timp cu familia, educația copiilor („uite ce fac ceilalți părinți cu propriile odrasle, pian, înnot, limbi străine, robotică etc) sau obiective profesionale – alt job, alt salariu, altă funcție și așa mai departe. Bineînțeles că nu e nimic în neregulă să-ți dorești altceva pentru tine și familia ta, dar fă-o în acord cu puterea și capacitatea ta interioară și cu conjuctura ta de viață actuală. Dacă simți că e musai să-ți fixezi noi obiective din categoria celor de mai sus, iar în loc de entuziasm simți îngrijorare și teamă că nu-ti vei putea atinge obiectivele, atunci va apărea imediat și teama că s-ar putea să ratezi, la pachet cu autocritică și vinovăție.

De ce se întâmplă acest lucru, alegerea de obiective care nu sunt practic ale noastre? Pentru că suntem ființe sociale, pentru că suntem conectați cu alți oameni care sunt fie prieteni, părinți ai colegilor copiilor noștri, colegi de serviciu, cunoștințe etc. Iar asta înseamnă, printre altele, că dorințele și obiectivele noastre sunt mai mult sau mai puțin influențate (ca să nu zic contaminate) de ceea ce își doresc ceilalți!!

Îți propui să citești mai mult? Este pentru că îți place într-adevăr să citești, sau pentru că tocmai ai găsit un autor care scrie pe gustul tău? Sau pentru că pe rețelele sociale apare un „guru” care recomandă minim 50 de cărți de citit care sigur te vor face mai înțelept? Sau pentru că cineva a recomandat pe nu știu care rețea socială că e bine să citești în fiecare zi două pagini?

Ne spunem nouă înșine că este important pentru copii noștri să ia lecții de vioară sau de pian!? Dar este pentru că dorim cu adevărat asta pentru copilul nostru, care are aptitudini în direcția asta, sau pentru că așa fac și ceilalți părinți și ne este teamă că nu vom fi la fel de apreciați printre cunoștințele noastre?

Îți propui să-ți deschizi propria afacere. Dar ai acest obiectiv pentru că ai într-adevăr abilități de antreprenor și simți că asta te-ar împlini cu adevărat? Sau pentru că așa au procedat unii dintre prietenii tăi sau pentru că se vorbește pe social media despre cât de ușor se câștigă mulți bani din … practic orice!?

Așadar, merită să reflectezi temeinic asupra obiectivelor tale, întrebându-te…este scopul tău? De ce e important pentru tine? Care sunt valorile personale din spatele acestui obiectiv?

Pentru că, dacă urmărești un obiectiv atrăgător și provocator, dar având în spate o  motivație eronată, este foarte posibil fie să nu reușești, fie să acumulezi doar multă frustrare și implicit să te simți inadecvat.

7 motive pentru care nu ai încredere în tine. Sigur nu este despre tine, dar poate că te interesează pentru un prieten!?

Sinele.

Imaginea de sine. Stima de sine. In căutarea sinelui. În sinea mea. În sinea ta. Respectul de sine. Drumul către sine. De la sine.

Și…în cele din urmă, dar nu ultima… încrederea în sine, care este un sine qua non, fără de care nimic nu poate avea loc.

Lipsa încrederii în sine, duce la îndoiala permanentă de sine, la imposibilitatea de a lua decizii (chiar și pe cele ușoare), la perfecționism extrem, la stimă de sine scăzută și lista poate continua.

Ce poți rata din cauza lipsei de încredere în sine? Lucruri extraordinare din viața ta, ăsta e singurul răspuns.

Poate că par dure cuvintele următoare, dar lipsa încrederii în sine poate duce la:

  • Abandonul unei cariere extraordinare.
  • O operă de artă incredibilă nu a apărut niciodată pentru că artistul nu a avut încredere în el însuși.
  • O relație de iubire care nu s-a format niciodată pentru că un bărbat sau o femeie nu au avut încredere în ei înșiși.

Din păcate, încrederea scăzută în sine a multor oameni nu se „vindecă” de la sine (!!), ci mai mult decât atât, se înrăutățește în timp.

Problemele pleacă din faptul că majoritatea oamenilor crede că lipsa încrederii în sine își are rădăcina în evenimentele din trecutul lor și nu în obiceiurile lor actuale (în ceea ce fac și în ceea ce nu fac).

Vrei să ai mai multă încredere în tine? Atunci ai grijă la aceste obiceiuri care îți sabotează încrederea în sine și fă ceva pentru a le elimina.

  1. Să trăiești în trecut.

Mulți oameni au prostul obicei de a se gândi excesiv la trecut, binențeles în primul rând la greșeli, eșecuri, nenorociri, accidente samd. Este vorba de fapt de o ruminație a acelorași gânduri, mereu și mereu, fără oprire. E o analiză continuă fără nici o concluzie, de parcă ar reuși să mai schimbe ceva sau ca și cum ar vrea să fie pregătiți să le evite în viitor. Dar ghici ce, nimic nu se repetă identic, nici lucrurile rele, nici cele bune. Așa că nu vei fi pregătit niciodată suficient de bine în caz că se repetă situația (asta sigur nu ajută anxioșii).

Dar, iată vestea bună…reflecția sănătoasă!!!

Cum? Reflecția sănătoasă poate conduce la noi perspective, la acțiune și la schimbarea comportamentului. Ruminția este nesănătoasă, nu are nici un beneficiu și este total contraproductivă. Reflecția sănătoasă este deliberată și intenționată: te gândești la trecut dintr-un motiv anume și pentru o anumită perioadă de timp. Ruminația nesănătoasă, pe de altă parte, este ceva pe care pur și simplu te trezești că o faci – ca un obicei prost (ceea ce și este!). Este compulsivă!

Ba mai mult chiar, ruminarea cronică  asupra greșelilor și eșecurilor din trecut, îți antrenează și creierul să creadă că nu ești de încredere, că nu poți face față problemelor (tot gândindu-te la ele, le ții în viață) ceea ce în final te face și anxios și deprimat.

Gandeste-te la asta…dacă îți amintești în mod constant că ai greșit sau că nu ți-a ieșit precum ai vrut, vei mai fi surprins că îți este greu să ai încredere în tine?

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, privește înainte spre viitor, nu inapoi, spre trecut Da, îți poți asuma responsabilitatea pentru greșelile tale și poți învăța din ele, dar după asta… viața este în fața ta.

2. Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Îngrijorarea cu privire la viitor este cealaltă față a ruminției despre trecut.

Oamenii cred că cineva trebuie să se gândească și la ce se poate întâmpla în viitor, că deh, după ce s-au tot gândit la trecut și la ce s-a întâmplat cândva, e firesc să fie pregătiți pentru ce e mai rău, logic… nu? Uite așa se conving pe ei înșiși că grijile lor care sunt deja cronice, au devenit și inevitabile sau chiar necesare pentru că, ei bine, trebuie să fii pregătit pentru ce-I mai rău, corect?

Nu. Iată eroarea de gândire: îngrijorarea este fundamental diferită de planificarea eficientă și rezolvarea problemelor.

Prin definiție, îngrijorarea este gândirea inutilă la aspecte negative din viitor. Planificarea și rezolvarea problemelor poate fi dificilă, deoarece e nevoie de muncă și dăruire, dar în final ne conduc la ceea ce ne dorim: rezultate!

Singurile lucruri la care duce îngrijorarea, sunt stresul și anxietatea, pe care le simți în prezent, la pachet cu încrederea în sine scăzută și lipsa de încredere pe termen lung. Are mai mult sens dacă pui întrebarea astfel: câtă încredere generezi în mintea ta dacă îți faci griji în mod constant pentru fiecare rezultat negativ posibil din viitor?

Dar de ce ne îngrijorăm, de ce o facem totuși dacă doar ne produce anxietate și ne distruge încrederea în noi înșine, fără nici un plus pentru noi? De ce?

Pentru ca îngrijorarea ne oferă iluzia controlului.

Viața este plină și de lucruri triste, dezamăgitoare și frustrante. Și capacitatea noastră de a schimba de fapt majoritatea acestor lucruri este mult mai limitată decât ne place să credem.

Dar confruntarea cu limitările și neputința noastră (și cu toată durerea care ar urma cu ea) este profund înfricoșătoare. Așa că ne facem griji pentru că ne face să simțim că avem control și că putem face ceva.

Dar în cele din urmă, iată capcana: nu poți controla atât de mult pe cât ți-ai dori!

Nu ar fi mai bine să te obișnuiești cu această realitate, decât să continui să trăiești în negare, îngrijorare cronică și încredere în sine scăzută?

3. Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Atât s-a vorbit despre emoții, și de foarte multe ori în contradictoriu, încât s-a creat o mare confuzie! Să am încredere în emoțiile mele?

Răspunsul meu… NU.

Nu doar în emoțile tale.

Cum… scopul nu este să intri mai mult în contact cu sentimentele și emoțiile tale?

Ba da, dar există o diferență enormă între a-ți asculta emoțiile pe de o parte și a avea încredere în ele orbește și a acționa numai în virtutea lor.

Exemple:

  • Ar trebui să ai încredere în furia ta, în momentul în care iubita sau iubitul tău face o remarcă la adresa ta, sarcastică după părerea ta, în timp ce sunteți în oraș sau oriunde? Ce faci, răspunzi cu aceași monedă? Ar trebui să ai încredere în furia ta?
  • Șeful tău îți oferă o promovare, dar anxietatea ta ar putea să crească și să te îndemne să spui NU, pentru că nu știi dacă vei face față, e multă presiune, e mai multă muncă, mai multă responsabilitate…dacă vei greși, dacă nu vei reuși? Spune, ar trebui să ai încredere în anxietatea ta?

Cu atât de multă mediatizare și „romanțare” a emoțiilor, acestea au ajuns pe un piedestal, dar în realitate, ele sunt doar unul dintre multele aspecte ale psihicului uman precum senzația, percepția sau gândirea.

Ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te încrezi exclusiv în ele, pentru că te vor bulversa și te vor încurca, tot atât de des pe cât te vor și ajuta…uneori.

Pariez că ai întâlnit oameni în viața ta, fermecători într-un anume fel, care se conduc după principiul ”fac după cum îmi spune inima”! Crezi că pe ei îi ocolește suferința? Ți se par niște oameni cu încredere în sine? Siguri pe ei? Și cu rezultate? Și fericiți?

Este ok să devii conștient emoțional de sine, dar cum ai putea avea încredere în tine pentru a te concentra și să incepi și să finalizezi un proiect important pentru tine, dacă anxietatea decide pentru tine??

Cum ar putea avea încredere în tine partenera sau partenerul tău, dacă tu mereu vei ceda primului impuls, respectiv furiei tale? Dar tu, cum vei avea încredere in tine că poți fi un partener capabil să facă față „valurilor” dintr-o relație?

Cu toate acestea, ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te bazezi exclusiv pe ele.

4. Să fii perfecționist

Perfecționismul este un rezultat al gândirii de tipul „totul sau nimic”:

  • dacă nu primesc 10 sunt un elev slab.
  • dacă o fată nu mă place sau nu mă iubește, sunt respingător.
  • nu pot scrie acest articol pentru că știu că multor oameni nu le va plăcea.

Cu cât standardele sunt mai înalte și aproape imposibil de atins…cum vei avea vreodată încredere în tine?

Dar de ce? De ce atât de mulți oameni cad în capcana perfecționismului, cu toate relele și belele pe care le aduce cu sine: stres, anxietate și încredere în sine scăzută?

Iată chestia cu psihologia perfecționismului:

Perfecționismul nu înseamnă să faci perfect, mulți vor recunoaște că standardele lor sunt total nerealiste! Pare paradoxal, dar perfecționiștii sunt conștienți că nu are cum să fie perfect cutare lucru, să iasă perfect acel proiect sau să fie o lucrare perfectă!

Este vorba de fapt, despre a se simți perfect. Ei caută „perfecțiunea” în a se simți perfect, pentru că de fapt nu este vorba despre de eșecul în sine (care poate fi de folos, știm asta cu toții)…ci de faptul că toleranța lor față de anxietatea asociată este minimă spre deloc (plus un grad de anticipare nefiresc și așteptări nerealiste) și nu mai ajung să pună în practică lucrul pe care și l-au propus de fapt sa-l facă!

Este paradoxal…dar perfecționiștii trăiesc pe un tărâm imaginar, trăiesc mai mult în mintea lor! Și mare păcat, pentru că în majoritatea lor sunt niște indivizi extrem, dar extrem de buni și capabili. S-ar lega bine aici și sindromul impostorului, dar lăsăm pe altă dată, ajunge o pastilă amăruie pe ziua de azi.

De exemplu: un blogger perfecționist refuză să-și pună pe site articolul și acesta să devină public, nu pentru că „nu știu cine” îi va da un hate sau un dislike, ci pentru că nu va putea tolera avalanșa de emoții negative, precum anxietatea extraordinară, care vine ca urmarea  gândului că cineva crede că articolul nu e bun. Perfecționistul nu are o problema cu articolul (despre care recunoaște ca ar putea fi mai bine scris, că nu e perfect etc), ci are o problemă foarte mare cu emoția, adică anxietatea care îl cuprinde la gândul că cineva ar putea spune că nu e bine…și uite așa, o frumusețe de text va zace în „my doc”…Dar, nu e cazul de față. Deci, e vorba de o slaba toleranță a unei emoții imperfecte.

În cele din urmă, perfecționismul te poate împiedica să ai încredere în tine pentru că nu vei ajunge să faci ceea ce trebuie, pentru că anticipezi că nu te vei simți perfect. Sau, să încerc și altfel…în ciuda faptului că te simți acum anxios sau trist sau rușinat, fă ceea ce ai de făcut!

Ce dacă te simți rău, ce dacă simți că te strâng chingile anxietății… fă ceea ce ti-ai propus… pentru că de fapt asta este superputerea ta, să ai toleranță la starea de rău, să stai în emoția asta oricum, să înveți să trăiești cu ea.

5. Să procrastinezi

Procrastinarea înseamnă amânare până în ultimul moment, până la termenul limită și de multe ori peste, de fapt ți-ai încălcat o promisiune față de tine. Și creierul tău este atent…

De exemplu, ți-ai spus că în sfârșit vei începe și chiar termina, proiectul de la facultate. Sau proiectul de la job. Sau acea lucrare pentru un client. 

Dar chiar înainte de a face primul pas, privirea îți aluneca în gol și simți că te cuprinde un soi de îngrijorare, hai să-I zicem pe nume – anxietate, emoție pe care am văzut mai devreme că nu o tolerezi, e greu să stai cu ea. Și ce faci în schimb…începi să-ti muți lucrurile pe birou, ba chiar schimbi și locul, te ridici de la birou și-ti spui că „hei, nu pot lucra în dezordinea asta”…e o formă de raționalizare care te face să te simți bine pe moment. Ai făcut totuși ceva, te simți bine pe moment…dar nu e ce trebuie, te amăgești de fapt, nu ai făcut nimic.

Ce consecințe apar? Tocmai ți-ai „dresat” cel mai bun prieten al tău, creierul, că nu poți să-ți respecți promisiunile, că angajamentele sunt grele și de neîndeplinit, că nu poți…că nu poți, așa ca hai să amânăm.

E surprinzător faptul că te chinui să ai încredere în tine? Amânarea cronică a devenit un obicei și tu tot te întrebi de ce nu ai încredere în tine?

Procrastinarea e treabă grea, nu ascund acest lucru, nu se „vindecă” pocnind din degete, plus că are o grămadă de alte conscințe pe plan psihologic…dar asta într-un alt articol.

6. Să eviți și să nu-ți asumi.

Iarăși mă întorc la emoțiile dificile și ce se mai face cu ele atunci când apar. Se caută o sursă de liniștire, de atenuare, de evitare, de rezolvare, spune-I cum vrei, în afara ta, în exterior. Gestionarea emoțiilor e treabă grea…și atunci de ce să nu o facă altcineva?

De exemplu:

  • La prima dificultate la noul job, pui mâna pe telefon si-ți suni mama să te plângi și să-ți spună ce să faci. Ce mesaj îi transmiți creierului tău?
  • Ești dezamăgit de ceva sau de cineva și primul lucru pe îl faci îți suni cel mai bun prieten să-ți spună ceva de bine despre tine, să te faca să te simți mai bine…ce mesaj îi trasnmiți creierului tău?
  • La facultate ești frustrat de profesorii tăi și primul lucru pe care îl faci, te plângi interminabil pe grupurile de watsup, ce mesak îi transmiți creierului tău?

Toate exemplele de mai sus plus alte multe altele, nu vor face altceva decât să-ți distrugă pe de o parte relațiile tale (apar conlicte, resentimente, critici etc), iar pe de altă parte, binențeles, încrederea în sine.

Dacă tu îi spui creierului tău că ori de câte ori te confrunți cu emoții neplăcute, cel mai bine este să le descarci în altă parte, pentru că tu nu te poți descurca cu ele…de ce ar avea încredere creierul tău în tine? Hm?

Binențeles că este benefic să comunici cu alți oameni pentru a primi sprijin emoțional din când în când, dar uneori e necesar să lucrezi cu tine și cu emoțiile tale.

În primul rând este responsabilitatea ta de a gestiona emoțiile dificile.

7. Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Mereu și dintotdeauna, cele mai triste povești pe care le-am auzit au fost cele despre oamenii care au renunțat la visele și pasiunile din copilărie pentru că nu erau pe placul părinților sau pentru că nu știu ce profesor a avut o zi proastă și a criticat un copil, când de fapt trebuia să fie suportiv etc.

Medici care își fac meseria în virtutea inerției, când ei sunt de fapt pasionați de literatură sau filozofie.

Avocații care sunt epuizați cronic la locul de muncă pentru că sunt cu adevărat interesați de muzică sau de psihologie.

Ingineri care nu-și suportă munca pentru că ceea ce le-a plăcut cu adevărat a fost tâmplăria sau designul grafic.

Ce îî spui propriului creier dacă tu petreci zeci de ani ascunzând pasiunile și  curiozitatea autentică în favoarea a ceea ce societatea sau familia ta consideră că este important?

Da, îți înveți mintea – pe tine însuți – că ceea ce vrei și ești curios nu este important. Și chiar mai rău, că dorința ta nu este la fel de importantă ca dorința altor oameni.

Și asta, dragii mei, este o configurație ideală  pentru lipsa încrederii în sine.

Pentru că, dacă te gândești bine, ai luat una dintre cele mai importante decizii din întreaga ta viață – cariera ta – și ți-ai spus:

 „Nu pot avea încredere să-mi urmez propria pasiune și chemare interioară când vine vorba de cariera mea, așa că am să mă bazez pe alți oameni pentru a lua această decizie în locul meu”.

Nu sună bine deloc, cum naiba să nu ai probleme cu încrederea în sine dacă situația este precum cea de mai susl?!

Ce să faci ca să-ți regăsești încredrea în sine? Să ai curajul — da, uneori este nevoie de curaj! — să-ți urmezi pasiunile și chemarea interioară, chiar dacă acestea nu sunt chiar agreate de familie, partener de viață, prieteni sau oricine altcineva.

Aproape tot ce trebui să ții minte:

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, evită obiceiurile care îți subminează încrederea în tine și fă ceva pentru a le elimina:

Să trăiești în trecut.

Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Să fii perfecționist

Să procrastinezi

Să eviți și să nu-ți asumi.

Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Pseudointeligența și 4 moduri de a o deconspira!

Inteligența umană și pseudo inteligența. 4 căi de a face diferența.

Inteligența umană este capacitatea omului de a învăța din experiența și de a se adapta la mediu sau de a selecta și modela mediul în care trăiește. Inteligența se poate măsura prin nenumărate instrumente (teste de inteligență), iar studiul științific al inteligenței este legat de numele lui Charles Spearman, iar mai apoi de lucrările lui Alfred Binet și Theodore Simon care au reprezentat baza pentru elaborarea scalelor Stanford – Binet de măsurare a inteligenței.

Este o introducere un pic mai academică, dar ținta mea nu este inteligența în sine, ci pseudo inteligența. Este un subiect extrem de vast, iar de acest lucru mi-am dat seama când am început documentarea pentru material. În primul rând, a nu se confunda pseudo inteligența cu prostia și tot „cârdul de prieteni” cu aceasta: răutatea, invidia, lenea … completați voi cu restul!

În al doilea rând, inteligența umană este oarecum un mister în lumea psihologiei, pentru că deși oamenii au în dotare de la „producător” un creier extrem de complex, cu miliarde de neuroni și care cântărește în medie 1300 – 1400 de grame, ei bine… este greu de înțeles de ce oamenii diferă atât de mult între ei din punct de vedere al inteligenței. Din fericire? Din nefericire?

De aici încolo se deschid foarte multe direcții în care aș putea avansa cu documentarea, dar nu, eu vreau să continui să croșetez pe tema din titlu și vin cu întrebarea ”Cum îți dai seama că ai în fața ta o persoană pseudo inteligentă?”.

Chiar așa, cum?

Nu o să fie simplu, așa că voi apela la o metodă literară și nu numai, voi folosi antiteza pentru a opune trăsăturile oamenilor inteligenți cu cele ale oamenilor pseudo inteligenți, pentru că așa se vor pune mai bine în valoare desosebirile dintre ei. Sper să provoc și să încing spiritele.

1. Oamenii inteligenți știu să facă deosebirea între „rotirea” inutilă a aceluiași gând în minte (ruminație), între a gândi prea mult (otherthinking) și a gândi efectiv. Oamenii inteligenți se bazează pe intuiția lor (care vine din experiența lor și din cunoștințele pe care le-au acumulat) și sunt conștienți de lucrurile pe care nu le cunosc sau nu le pot face. Ei știu că soluția la o problemă nu poate fi găsită, folosind același tip de gândire ca la creearea ei. Acești oameni mai degrabă știu cât de mult nu știu, sunt modești și creativi și își canalizează rapid energia către lucrurile care îi atrag și li se par interesante și la fel de repede schimbă direcția dinspre lucrurile care le consumă inutil timpul și energia. Ce face un individ pseudo inteligent? Va găsi și va aduce în discuție cele mai inventive scuze pentru a nu face una sau alta, motive pentru care el nu a reușit și, și mai multe motive pentru care alții nu vor reuși, iar în final dacă vrei să te lămurești că în fața ta ai un pseudo inteligent, întreabă-l „ce ai făcut efectiv ca să-ți atingi obiectivul?”. Dacă începe cu justificări savante pentru lipsa lui de acțiune…

2. Oamenii inteligenți vorbesc puțin, sunt direcți, sinceri și își prețuiesc la maxim timpul. Nu vor vorbi minute în șir despre destinații de vacanță, despre ultimele modele de scaune pliante de la magazinul de mobilă sau despre alte persoane. Pur și simplu nu văd rostul discuțiilor inutile, dar asta nu înseamnă că nu pot fi interlocutori drăguți sau că nu se pot face plăcuți în mediul social. O persoană pseudo inteligentă, nu e greu de ghicit, cam face opusul la ce este scris mai sus: bate câmpii ca un bun cunoscător al celor mai stupide și inutile chestii de pe fața pământului, are o abilitate deosebită de a produce și reproduce fel de fel de aberații și prostii pseudo profunde pentru a-i impresiona pe ceilalți, fără a ține cont de adevăr sau sens etc. Are sens? Ați întâlnit astfel de oameni?

3. Am întâlnit oameni, din fericire pentru mine, cu adevărat inteligenți care atunci când fac ceva sau acționează într-o anumită direcție sau întreprind ceva … o fac la modul impulsiv (aparent desigur), fără motive evidente pentru ceilalți și care își motivează acțiunile pentru că „așa simt eu”, pentru că „așa îmi place mie”, pentru că „am un vibe bun”. Dincolo de toate astea, oamenii inteligenți știu întotdeauna ce fac și au încredere mare în intuiția lor, combinată cu o percepție fină a unor informații din exterior. Un individ pseudo inteligent, pe de altă parte, va aduce o mulțime de argumente pentru ceva ce va întreprinde (un proiect, afacere etc), va vorbi inclusiv despre tendinte macroeconimice mondiale favorabile și nefavorabile, momente prielnice și studii de piață ca în final să-l găsești în același stadiu și peste … trei ani!

4. Oamenii inteligenți sunt buni ascultători, intră într-o discuție dacă are ceva de spus cu adevărat valoros pentru ceilalți, sunt curioși în măsura în care subiectul conversației este interesant pentru ei și … nu domină discuțiile. Da, urmăriți acest lucru și veți vedea că evită discuțiile în contradictoriu, nu sunt agresivi, nu domină discuțiile și destestă să fie în centrul atenției. Pseudo inteligentul nostru ce face? Ați ghicit, opusul: vorbește continuu, este agresiv, arogant, aduce în discuție argumente care nu pot fi verificate și așa mai departe.

Așa cum am spus la început, mi-am dorit ca rândurile de mai sus să nu fie despre prostie, pardon, non inteligență. Mă interesează mai mult pseudo inteligența, care cred eu că se deosebește de non inteligență printr-un gen de agresivitate și aroganță, poate mai mult de atât…Dar voi ce spuneți, care este părerea voastră, care sunt trăsaturile persoanelor pseudo inteligente și cum pot fi ele recunoscute?

Consiliere pentru dezvoltare personală

Ce este Consilierea?

            Atât consilierea cât și psihoterapia sunt procese psihologice care folosesc aceleași modele teoretice, fiecare accentuează nevoia de a valoriza clientul că persoană, de a asculta cu atenție și empatie ceea ce au de spus clienții și de a spori capacitatea de autoajutorare și responsabilitatea pentru propria lor persoană.

            Consilierea reprezintă procesul prin care o persoană specializată numită consilier oferă suport, într-un cadru metodologic bine definit, unei alte persoane (client), care este astfel sprijinit în adoptarea unor decizii privind propria viața personală și profesională. Abordarea este una de tip holistic, fiind atinse aspecte care țin de stil de viată, carieră, dezvoltare personală, cu scopul atingerii unui echilibru personal.             Consilierea „constă în aplicarea unor tehnici (preluate sau specifice), fundamentate teoretic (în câmpul științelor comportamentului), într-un anumit cadru, vizând susținerea clientului în procesul decizional și învățarea modalităților de rezolvare a problemelor care privesc diferite segmente ale vieții familiale, sociale, profesionale”. (Georgescu, Matei, Teoria și practica consilierii).

Decalogul rationalitatii

  • Elaborat de psihologul Daniel David în 2012, în baza dezvoltărilor mai recente din terapia raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală; versiuni anterioare ale Decalogului Raţionalităţii au fost publicate de acelaşi autor, începând din anul 2000 (vezi şi aici).

Pentru a viaţă raţională şi fericită a se citi zilnic, dimineaţa sau seara înainte de culcare, timp de o lună, iar apoi, cu rol preventiv, o dată pe lună:

1. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, nu înseamnă că eşti fără valoare ca om, ci doar că ai avut un comportament mai puţin performant, care probabil poate fi îmbunătăţit în viitor. Ca om eşti valoros prin simplul fapt că exişti. Aşadar, este bine să te accepţi necondiţionat, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi accepţi imediat şi necondiţionat şi eşecurile, fără să încerci măcar să le corectezi, atât cât este omeneşte posibil.

2. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început. Indiferent cât de rău este răul care ţi s-a întâmplat, nu este cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla!

3. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

4. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, nu înseamnă că tu sau ei sunteţi fără valoare ca oameni, ci doar că au avut un comportament inadecvat care, în principiu, poate fi schimbat în viitor. Ceilalţi sunt valoroşi ca oameni prin simplul fapt că există. Aşadar, este bine să-i accepţi necondiţionat ca oameni, dar asta nu înseamnă că trebuie să le accepţi imediat şi necondiţionat şi comportamentele inadecvate, fără să încerci, atât cât este omeneşte posibil, să-i faci să şi le corecteze

5. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

6. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

7. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, nu înseamnă că viaţa este nedreaptă şi/sau că tu eşti fără valoare ca om. Viaţa este un amestec de bun şi rău, iar noi ar trebui să maximizăm (dacă se poate) şi/sau să vedem binele, reducând (dacă se poate) şi/sau învăţând din rău.

8. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început.

9. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, poţi tolera/suporta acest lucru şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început

10. SINGURUL LUCRU CARE TREBUIE – deşi şi acesta este condiţional, non-absolutist: doar dacă doreşti să fii sănătos şi fericit – ESTE CĂ NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE. Faptul că îţi doreşti un lucru foarte mult şi faci tot ceea ce este omeneşte posibil să-l obţii, nu înseamnă că acest lucru trebuie să se întâmple cu necesitate. Altfel spus, este bine să înţelegem şi să acceptăm faptul că nu scrie nicăieri că dorinţa noastră, fie ea intensă şi justificată prin efortul angajat în atingerea ei, trebuie să devină realitate doar pentru că noi dorim şi luptăm pentru asta. Numai cerinţele/dorinţele lui Dumnezeu pot dobândi obligatoriu realitate ontologică (devin realitate); dorinţele noastre devin uneori realitate, iar alteori, chiar justificate fiind, rămân simple dorinţe deoarece viaţa şi/sau ceilalţi ni le blochează (sau chiar nu dau doi bani pe ele). Aşadar, este bine să ne dorim lucruri, să luptăm pentru ele, dar, în acelaşi timp, să fim gata să acceptăm faptul că, în ciuda efortului nostru, s-ar putea să nu se întâmple ceea ce ne dorim. Ar fi bine să înţelegem şi să acceptăm acest lucru!

Sursa aici:
https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/20/decalogul-rationalitatii/

Structura mintii (II) – Gândul

Cum e să fii cel mai aprig și mai de temut inamic al tău? Este posibil ca ceea ce stă în calea succesului tău să fie tocmai gândurile și percepțiile tale?

Sigur că da! Eu însumi sunt o persoana orientată către atingerea scopurilor mele, muncesc și lucrez la acestea, dar în același timp am și momente în care emoțiile mă copleșesc sau am tendința de a fi ușor afectat de ceea ce se întâmpla în jurul meu, lucru care poate conduce uneori la apariția îndoielii.

Ca și coach, am întâlnit des acest model printre clienții mei. Și atunci s-a născut întrebarea : „De ce unii dintre cei mai inteligenți oameni își sabotează propriul succes?”

De ce nu-și recunosc și de ce nu-și apreciază propriile realizări? De ce nu sunt mai mândri de ei? De ce sunt triști sau nemulțumiți? De ce „colecționează” atât de multe emoții negative?

Și atunci m-am întrebat care este “vehiculul” care aduce cu sine aceste emoții dăunătoare psihicului uman?

Răspunsul este gândul.

Și nu orice gânduri, ci este vorba de gândurile noastre inconștiente, numite și distorsiuni cognitive (Aaron Beck, David Burns). Este normal să avem din când în când aceste gânduri iraționale, dar…ce să vezi!?

Un om are în jur de 70-80.000 de gânduri pe zi! Da, e mult! Ca să demonstrez pe scurt cât de productivă este mintea noastră, vă provoc la următorul exercițiu! Așezați-vă într-o poziție relaxată, închide-ți ochii si pentru câteva clipe concentrați-vă asupra respirației. Acum, numărați în gând până la 21, fiecare număr reprezentând o inspirație și o expirație. Dacă, în orice moment al exercițiului, apare un gând, pierdeți numărătoarea sau sunteți distrași de ceva…reluați exercițiul de la început. Și asta, ori de câte ori e nevoie până ajungeți la 21!!! E un exercițiu simplu de meditație! Pot să pariez cu voi, că nu v-a reușit de prima oară. poate nici a doua chiar!

Revenind, aceste gânduri sunt atât simple cât și complexe, dar partea frumoasa abia acum vine: 70-80% dintre aceste gânduri sunt negative(www.psychologytoday.com).

Ce e de făcut când te confrunți cu acest flux continuu de gânduri? În primul rând să înțelegi că sunt doar gânduri, iar acestea trăiesc exact atât cât mintea noastră le ține în viață. Contează mult să înțelegi că sunt doar gânduri, să nu le dăm mare importanță, pentru că încet și sigur se vor transforma, în credințele noastre, în felul nostru de a fi, în trăsăturile noastre de personalitate și în final în destinul nostru. Dacă înțelegem că sunt doar gânduri, atunci acestea nu au nici o putere. Dar dacă tu crezi că sunt și reale, atunci e o mare problemă.

Tot din studiile din psihologie (Shad Helmstetter), reiese faptul că într-o familie obișnuită, un copil aude până la vârsta adolescentei, în jur de 148.000 cuvântul NU!

NU ai voie, NU e bine, NU te duce acolo, NU crezi că…, NU ai gândit bine, NU e bine ce simti…lista e foarte lunga…De peste 150.000 de ori, doar până la vârsta de 18 ani și asta în perioada cea mai importanta din viața unui om, când se formează personalitatea, caracterul etc. Și asta într-o familie obisnuită! Dar iîtr-o familie cu un climat negativ?

Mii și zeci de mii de NU care în timp vor deveni pattern-uri și credințe de a “NU face”, de a “NU încerca”, de a “NU începe”…un flux continuu de gânduri care le conduc viata și pe care oamenii aproape că nu-l mai sesizează, nu-l mai percep și care face parte din felul lor de a fi. Dar cel mai grav lucru posibil este că acest flux vine din subconștient, iar asta te face să crezi la modul conștient că așa ești tu, așa este viata ta, e normal ce ți se întâmplă. Faptul că tu te identifici cu ceva ce tu nu ești…în momentul ăsta ești terminat.

Foarte multi nu știu, nu-și dau seama și chiar accepta foarte greu că pot schimba sau modifica acest mod de a gândi. Cu puțină voință se poate recalibra gândirea. Este vorba de dialogul interior. În loc să ne repetăm motivele pentru care nu vom reuși, am putea cauta soluții la problemele sau situațiile cu care ne confruntăm.

Primul pas e făcut: recunoaștem acum că ale noastre gânduri iraționale sunt nefolositoare, ilogice și în parte “moștenite” și implantate de familie, școală, societate.

Rămâne întrebarea, “Cum schimb gândirea negativă?” În primul rând haide să vedem care sunt acele distorsiuni negative care apar cel mai des în dialogul vostru interior. Scrieți pe o foaie gândurile negative pe care le rulați cel mai des și vedeți în care dintre distorsiunile gândirii se aplică.

Nu mai presupune că orice gând negativ este adevarat. Este doar un gând și recunoaște că dacă l-ai etichetat ca fiind negativ…pur și simplu i-ai dat viata! E doar un gând. Asa cum a venit, tot la fel de bine poate să și plece!

Acorda o maximă atenție dialogului tău interior, elimina declarațiile extremiste sau dure la adresa ta. La modul negativ folosim *…trebuie…nu pot…nu sunt în stare…*, la modul pozitiv *…prefer….sper…doresc….vreau*.

Dialogul interior presupune alternarea perioadelor în care *vorbim* cu noi înșine, cu cele în care *ascultăm* de noi înșine. De cele mai multe ori, vocea pe care o ignorăm este vocea intuiției noastre. Foarte mulți oameni și-au raționalizat atât de mult comportamentul și gândirea, încât sunt incapabili să admită că există forțe inconștiente care le influențează conduita.

La urma urmei, suntem gândurile noastre, pentru că așa cum spunea Mahatma Gandhi *Convingerile tale devin gândurile tale, gândurile tale devin cuvintele tale, cuvintele tale devin acţiunile tale, acţiunile tale devin obiceiurile tale, obiceiurile tale devin valorile tale, valorile tale devin destinul tău.*

Distorsiunile cognitive

Distorsiunile cognitive reprezintă „erori de logică” sau modalități greșite în care ne raportăm la noi înșine, la alții sau la lume. E ca și cum mintea noastră ar încerca să ne convingă că ceva este adevărat, când de fapt nu este. Aceste gânduri și credințe iraționale întăresc gândirea negativă și ne mențin într-un cerc vicios al emoțiilor disfuncționale, putând duce la stări de anxietate și depresie, relații conflictuale, stimă de sine scăzută, comportamente dezadaptative. Din acest motiv este important să învățăm să le identificăm în propriul stil de gândire și să încercăm să le corectăm adoptând în schimb o gândire mai rațională.

Printre cele mai comune distorsiuni cognitive întâlnim:

Gândirea emoțională – se referă la interpretarea realității prin prisma trăirilor emoționale. Oamenii cred că ceva trebuie să fie adevărat pentru că așa „simt” ei, ignorând dovezile. De exemplu, dacă unei persoane îi este frică de câini, poate crede că toți câinii sunt periculoși, nerealizând că această concluzie se bazează pe propriile emoții, și nu pe fapte.

Gândirea alb-negru – plasarea experiențelor de viață și a persoanelor în categorii total opuse. Se referă la faptul că persoana nu reușește să vadă lucrurile în „nuanțe de gri”. De exemplu, cineva poate considera că dacă nu face totul perfect, este un ratat.

Suprageneralizarea – pe baza unui singur eveniment negativ, persoana generalizează excesiv și ajunge la concluzia că toate celelalte evenimente din viața lui vor fi la fel. Adică își formează niște concluzii sau reguli pe baza unor situații izolate, pe care le va aplica și în alte situații asemănătoare. De exemplu: „Dacă am picat acest examen, cu siguranță le voi pica și pe celelalte”, „Dacă am avut o relație abuzivă, înseamnă că toate relațiile mele vor fi abuzive”

Etichetarea – reprezintă o formă extremă de suprageneralizare. Etichetăm o persoană pe baza unui singur aspect, iar apoi nu mai ținem cont de dovezile care sunt incongruente cu acea etichetă. De exemplu, putem spune despre un om că este un incompetent doar pentru că o dată a făcut o greșeală oarecare, fără a mai lua în seamă apoi toate reușitele sale.

Credința că lumea este dreaptă – în viață există nedreptăți și, oricât ne-am dori să credem că lumea este întotdeauna corectă și dreaptă, această presupunere nu este bazată pe realitate. Atunci când judecăm fiecare situație în funcție de acest criteriu, în momentul în care ne vom confrunta cu o nedreptate, în loc de a încerca să găsim soluții ori să acceptăm ce nu putem schimba, ne vom lăsa copleșiți de furie, neputință, resentimente, tristețe. În plus nu ne putem aștepta ca lumea să fie dreaptă, doar pentru că noi am vrea să se întâmple asta.

Credința că ceea ce simți în prezent, vei simți cu siguranță și în viitor  – oamenii își imaginează și cred cu tărie că dacă astăzi simt un lucru, la fel vor simți și în viitor. De exemplu, dacă în prezent simți că nu ești suficient de puternic pentru a te adapta unei situații, a depăși un obstacol, a-ți învinge o frică, crezi că niciodată nu vei putea să faci aceste lucruri, pentru că întotdeauna te vei simți așa. Sau, dacă iubești cu pasiune pe cineva astăzi, îți imaginezi că vei simți exact la fel, cu aceeași intensitate și peste 10, 20 sau 30 de ani. Adevărul este că trăirile noastre se schimbă, deoarece atât percepțiile cât și viața noastră este supusă schimbării și nu există certitudinea că dacă astăzi simți ceva, vei simți pentru totdeauna acel lucru.

Credința că îi putem schimba pe alții – de multe ori oamenii consideră că fericirea lor depinde de alți oameni. În acest sens, nefericirea lor este cauzată tot de cei din jur. Dacă cei apropiați nu sunt așa cum ne dorim noi, dacă nu se comportă așa cum vrem, vom încerca să îi schimbăm punând presiune pe ei pentru a corespunde așteptărilor noastre, pentru a ne face pe plac, pentru a ne satisface dorințele, pentru că numai așa vom putea fi fericiți. Dacă nu, suntem nefericiți. Această idee este falsă, pentru că în realitate o persoană se schimbă dacă și doar atunci când își dorește asta. În plus, fericirea noastră nu depinde de alți oameni, ci de noi înșine.

Citirea gândurilor – persoana crede că știe ce gândește o altă persoană, fără a avea suficiente informații care să îi susțină această convingere, grăbindu-se a trage concluzii, în general negative. De exemplu, dacă cineva râde, persoana poate concluziona eronat că sigur râde de ea. Sau „sigur nu mă place”, „știu ce gândești, tu de fapt nu voiai ca eu să vin aici”.

Ghicirea viitorului – se referă la tendința de a face presupuneri în legătură cu viitorul și a le percepe ca fiind absolut adevărate, în ciuda faptului că nu avem suficiente dovezi pe care ne-am putea baza atunci când facem acele afirmații. De exemplu, dacă cineva nu a întâlnit încă un partener potrivit, poate gândi că nu va întâlni niciodată pe nimeni cu care să formeze o relație. Însă nu are de unde să știe acest lucru, dar consideră că acest fapt se va întâmpla cu siguranță, deși alte variante sunt bineînțeles posibile.

Imperativele categorice – se referă la faptul că persoana crede că lucrurile trebuie să fie ori să se întâmple într-un anume fel, doar pentru că ea își dorește asta, ignorând realitatea obiectivă: „El trebuie să îmi facă pe plac, altfel nu mă iubește”, „Eu trebuie să câștig acest premiu, altfel concursul nu este drept”. Atunci când ne așteptăm ca oamenii să facă ce vrem noi, pentru că așa vrem noi, iar acest lucru nu se întâmplă, suntem dezamăgiți și furioși, dispuși chiar să ne răzbunăm, fără să ne dăm seama că noi suntem de fapt cei egoiști pentru că le pretindem diferite lucruri fără a ține cont și de dorințele lor.

Personalizarea – tendința de a lua totul personal sau de a ne învinovăți pentru producerea unor evenimente, neținând cont de ceilalți factori care au contribuit la producerea acelor evenimente. De exemplu, un părinte care crede că el este de vină pentru faptul că fiul său nu a intrat la facultate; o persoană care crede că este vina ei dacă cineva nu se simte bine la o petrecere; dacă partenerul este supărat pentru că a avut o zi grea la birou, apare presupunerea că de fapt el este supărat pe tine.

Catastrofizarea – exagerarea importanței sau semnificației unor aspecte. Evenimentele neplăcute sunt privite ca fiind adevărate catastrofe. De exemplu, un student care pică un examen poate crede că și-a ratat întreg viitorul. O persoană care face o greșeală minoră la locul de muncă poate crede că își va pierde slujba, că nimeni nu o va mai angaja vreodată și că va ajunge pe străzi.

Învinovățirea celorlalți – se referă la faptul că oamenii au tendința de a-i învinovăți pe ceilalți pentru ceea ce simt sau trăiesc. Nu își asumă responsabilitatea pentru alegerile lor, pentru felul în care se simt, pentru viața lor și caută vinovați în exterior pe care să îi poată blama: „din cauza ta mă simt așa”, „tu m-ai enervat”, „din cauza ta am renunțat la …”, „din cauza ta am făcut asta”. Însă nimeni nu poate să ne facă să ne simțim într-un fel anume și nimeni nu ne poate impune cum să reacționăm. Noi suntem cei în controlul minții și emoțiilor noastre și noi suntem cei care alegem și luăm decizii.