Dieter Rams. Este numele unui renumit designer industrial, cunoscut pentru colaborarea cu companiile Braun și Vitsoe (în anii 50 și 60). În afara de asta este cunoscut pentru … „Good deasign is a little design as possible” și o listă de principii care sunt cunoscute ca și „Ten Commandments”, principii considerate a fi vitale pentru un design reușit. Imaginile alăturate sunt ale câtorva produse gândite de el. Mie mi se par extraordinare și nu doar pentru că sunt un mare amator de muzică și scule pentru ascultat muzică, ci mai ales pentru cât de frumos arată piesele din imagini.
Care este legătura? „Less is more” și „less is better”. Îmi plac grozav expresiile astea, nu doar pentru paradoxul lor, ci mai ales pentru cât adevăr este în ele. Cum se poate face legătura cu psihologia, dezvoltarea personală, cunoașterea de sine?
Într-un experiment derulat într-o universitate, studenții au avut de făcut un eseu pe o temă oarecare. Au predat materialele, iar profesorii au înapoiat lucrările studenților, cerându-le să le modifice, să mai lucreze un pic la ele, să le îmbunătățească. Doar undeva la 17 % dintre studenți au mai scos pe ici pe colo cuvinte din eseu, restul de 83 % au adăugat conținut.
Concluzia? Când se cere sau se caută a se îmbunătăți ceva, se pare că oamenii vor întotdeauna să adauge mai mult. Uneori foarte mult.
Din punct de vedere cognitiv, este foarte puțin probabil să înlăturăm ceva pentru a îmbunătăți (orice). Tendința noastră este de a adăuga, pentru că „mai mult” este soluția către „mai bun, mai bine”.
Dar cum sună, acum psihologic vorbind (de exemplu într-o terapie), să înlături ce nu funcționează în viața ta, să rămână doar ce merge cât de cât sau bine și să pleci de aici mai departe?
„Mai puțin înseamnă mai mult” poate fi o filozofie de viață. Ai putea începe prin a reduce zgomotul și agitația din jurul tău și prin a aprecia lucrurile simple și frumoase.
Prima dată mi-a dat prin minte să răspund la întrebarea din titlu abia la sfârșitul articolului, dar m-am gândit că cine ar citi titlul s-ar duce direct la sfârșit să afle răspunsul și să-și exprime dezacordul. Nu că nu ar putea face asta oricum.
Când eram copil, credeam că adulții sunt oameni buni și că știu ei de ce fac ceea ce fac sau că știu ce au de făcut. Apoi am avut o perioadă în viața mea când eram aproape convins că oamenii sunt răi (invidioși, lacomi, agresivi, mincinoși etc). Acum m-am întors la ideea din copilărie (cred eu că fără a da… „în mintea copiilor”) și sunt aproape convins că majoritatea oamenilor sunt buni (da, da…„majoritatea e bună”), doar că acum am și argumente. Și da, de mult timp nu mai sunt „sigur” și „convins”, ci doar „aproape” una sau alta. M-am molipsit de la Erich Fromm.
Am făcut un pas înapoi, am întrebat și studiat în stânga și în dreapta și am observat că lumea crede despre lume că este formată din oameni răi, îngrozitori, puși pe rele, lacomi, agresivi…deloc buni. Însă, oamenii sunt în mare parte buni, chiar dacă noi toți avem în interior capacitatea de a fi răi. Cu ceilalți și cu noi înșine (asta-i altă poveste). Și totuși, avem în noi această senzație, dacă nu chiar acest gând, că suntem înconjurați de ticăloși: în trafic, la serviciu, în cartierul și în blocul în care locuim si așa mai departe. Dar cred că există câteva chestiuni în societatea noastră de astăzi, modernă și super terhnologizată, care ne fac să credem acest lucru. Să mă explic!
Cinismul. Dacă ar putea fi urmărită evoluția cinismului, de la începuturile internetului și până în prezent, am putea vedea că oamenii au devenit foarte cinici. Cu cât o persoană petrece mai mult timp online (același lucru se poate spune și despre televiziune), cu atât aceasta crede că lumea în care trăiește este una de tot rahatul. O persoană care interacționează cu ceilalți, care face lucruri normale de om (comunică, muncește, se joacă sau orice altceva vă trece prin minte), nu este atât de convins de acest lucru.
Cred că unul dintre motivele pentru care ai putea crede că lumea este îngrozitoare, este că de fapt nu ai o idee reală cu cine ai de-a face, pentru că internetul este imens și mai ales anonim. Cam oriunde te îndrepți, vei găsi un comentariu răutăcios, malițios, veninos chiar…făcându-te să crezi că lumea este formată din idioți, îndreptățiți și nedreptătiți, agresori, „trolli” și alte specimene.
Acest fenomen poartă denumirea de „părtinire negativă”. Considerăm comentariile negative ca fiind mai impactante și importante decât comentariile pozitive. Cercetările arată că acordăm de trei până la cinci ori mai multă greutate comentariilor negative decât comentariilor pozitive. Astfel, orice troll primește imediat o cantitate foarte mare de atenție și influență în orice spune. Așa se explică faptul că dacă primești cincizeci de complimente pentru noua ta poză de profil, dar o persoană își bate joc de fața ta, te enervezi și vrei să ștergi tot.
Sunt studii și cercetări care arată că doar un procent mic de utilizatori sunt responsabili de mare parte de conflictele din online. Dar partea frumoasă abia acum urmează: mare parte a acestor conflicte sunt purtate și întreținute, nu de cei care au deschis un subiect sau altul, ci de cei care s-au „nimerit” pe acolo și au fost absorbiți și atrași în diverse polemici.
Ideea este că doar o minoritate este de o ticăloșie demnă de a fi remarcată, dar indivizii care formează această minoritate ies în evidență puternic, tocmai din cauza acestei părtiniri negative. Ei reușesc cumva să aibă o influență disproporționată asupra oamenilor de bun simț să zicem și în final asupra percepției noastre generale despre umanitate.
Surprinzător? Nu ar trebui să fie. Majoritatea oamenilor sunt buni. Doar chestiunile rele sunt cele care ajung prea des și prea mult la ochii și urechile noastre și asta dintr-un motiv foarte clar: a crescut gradul nostru de expunere.
Și astfel am ajuns la punctul 2: efectul de expunere. Cât de mult și câți dintre noi suntem acum expuși la nemernicia unui singur individ? Păi… în comparație cu perioada de dinaintea apariției internet-ului nu am un ordin de mărime! Doar rețelele de socializare, site-urile de știri și alte surse, ne expun de zeci de ori mai mult decât acum 15-20 de ani. Acest lucru are un efect psihic important asupra noastră. Astfel ajungem să credem că ura, ticăloșia, minciuna au cuprins întreaga omenire.
Dar…majoritatea oamenilor sunt buni. Doar că nu auzi de ei prea des, sunt oameni tăcuți, decenți, bine inteționați.
Așadar, e mult mai indicat să-ți faci curățenie prin telefon și calculator, nu mai urmări pe oricine și nu mai urmări știri zilnic, e suficient o dată pe săptămână sau mai rar. Mai puțin înseamnă mai mult. Cam atât.
O, da…narcisiștii. Se uită în fiecare oglindă pe lângă care trec sau în orice „ceva” care le reflectă imaginea: vitrină, geam de mașină, ușa de intrare de la bloc.
Doar sunt darul lui Dumnezeu pentru univers – la urma urmei, de ce altceva ar fi așezați exact în mijlocul lui??
Dar, nu-i atât de simplu: narcisismul este mult mai complex și este…mult mai enervant de atât!!!
Da, este un sentiment umflat de importanță personală și o dorință de admirație constantă, combinată cu o lipsă devastatoare de empatie pentru ceilalți. Lumea trebuie să se învârte în jurul persoanei lor, iar toți ceilalți sunt doar niște figuranți angajați să joace în filmul ”Eu, eu și eu”.
Dar, înainte de a începe să arăți cu degetul către fostul tău iubit sau iubită sau către șeful tău de la ultimul job, reține: cu toții avem o picătură de narcisism în noi. Doar că unii oameni au primit câteva picături în plus. Sau o găleată de picături.
Așa că, hai să ne aruncăm în groapa cu lei și să vedem ce e cu dragii noștri narcisiști. Și cine știe… am putea chiar să ne dăm seama cum să le facem față fără să ne pierdem mințile?
CE ESTE NARCISISMUL?
În primul rând, să clarificăm ce este de fapt narcisismul. Nu o să fac pe specialistul (deși sunt…hopa, cumva…?) și nu o să merg pe firul DSM-ului, o să merg pe lângă.
Un narcisist ar putea crede despre el însuși că este excepțional de mega extraordinar ca persoană sau excepțional de dezavantajat (nedreptățit, persecutat, deprivat). În oricare dintre cazuri, regulile care se aplică tuturor celorlalți muritori, nu i se aplică lui.
Narcisistul nu datorează lumii nimic, în timp ce lumea îi datorează totul.
Așa cum în viață nu este totul în alb și negru, narcisismul este și el pe zone de gri, mai deschis sau mai închis. Nimeni nu este 0% sau 100% narcisist, ci e vorba de un spectru. Cu toții manifestăm câteva trăsături narcisiste – adică ne cerem dreptul de a fi mega giga extra în anumite zile ale noastre (se numește stil de personalitate).
Dar, la capătul celălalt, cel extrem, o persoană ar putea suferi de o tulburare de personalitate în toată regula. Și chiar și cei care sunt diagnosticați clinic se vor încadra de-a lungul unui alt spectru: de la indivizi cu funcționare înaltă până la tulburări nevrotice complexe.
De-a lungul vieții noastre, cu toții ne angajăm în ceva comportamente narcisiste la un moment dat. Problema apare atunci când narcisismul devine „setarea” noastră implicită și nu realizăm că ne comportăm ca un narcisist.
TIPURI DE NARCISISM
„Narcisismul grandios” este cel la care ne gândim cel mai mult atunci când spunem că cineva este narcisist. Sunt ticăloșii cu obrazul subțire, care caută atenția, sunt aroganți, care nu țin seama de nevoile altora și vor exploata orice și pe oricine, oricând.
Acum, ce să zic…poate că știm fiecare pe cineva care nu se gândește la ceilalți, ci doar la el însuși, care tânjește după multă atenție și admirație. Ăștia nu pot accepta criticile, dau vina pe toți ceilalți atunci când lucrurile merg prost și se așteaptă să primească un tratament special (încă unul) pentru că sunt deasupra muritorilor, a oamenilor obișnuiți și „normali” care se aliniază înghesuiți în spatele lor.
Dar…aici vine șmecheria. Acești indivizi au un farmec aparte, cel puțin la început. Încrederea de sine pe care o afișează, poate fi atrăgătoare, mai ales dacă ești o persoană care nu prea are (spre deloc) încredere în sine. Dar prostiile lor se „împut” repede. Ghinioniștii își dau seama târziu, prea târziu. Învinovățirea altora, gaslightning-ul, manipularea, modul în care întorc constant totul în favoarea lor…este epuizant.
Semne și semnale de luat în seama, ale unui narcisist grandios:
arogant, lăudăros și mereu în primul rând de scaune la primirea laudelor;
își exagerează realizările și/sau talentele;
au nevoie de admirație și laude constante;
sunt convinși că toată lumea este invidioasă și geloasă pe ei;
au o preocupare constantă pentru succes, putere, strălucire, frumusețe și/sau partenerul ideal;
profită și exploatează pe oricine îi pică în mână pentru câștig personal;
lipsiți de empatie ( cu asta trebuia să încep??)
au despre sine un sentiment de unicitate pe care doar alți oameni tot speciali și unici îl pot înțelege
au mereu așteptări nerezonabile pentru un tratament special, dedicat persoanei lor
NARCISISTUL VULNERABIL
Ei și acum…lasă-mă să zugrăvesc un colț de perete, cu un alt personaj pe care îl cunoaștem cu toții.
Acesta este mult mai rezervat și chipurile nu caută cu adevărat atenția în toate modurile de mai sus. Uneori pot fi timizi și chiar au o fețele căzute de la prea multă dezamăgire, veți vedea de ce în continuare.
Dar…asemenea unui narcisist grandios, sunt hipersensibili și au nevoie de o validare constantă. Însă, spre deosebire de un narcisist grandios, ăștia nu cred că sunt mai buni decât toți ceilalți. De fapt, ei cred contrariul!!! Sunt victime! Sunt asupriți, dușmăniți, hăituiți în mod constant de toți ceilalți.
Narcisismul vulnerabil este o formă mai subtilă de narcisism. Dar tot narcisism este. Diferența este că un narcisist grandios crede că este unic prin superioritate, în timp ce narcisistul vulnerabil crede că este unic prin…inferioritate .
Un narcisist grandios crede că este unic privilegiat, în timp ce un narcisist vulnerabil crede că este unic defavorizat. Un narcisist grandios se mândrește că profită de ceilalți, în timp ce un narcisist vulnerabil se mândrește că se profită de el.
La fel ca narcisistul grandios, narcisistul vulnerabil crede că merită un tratament special din cauza unicității lor.
Acestea sunt veșnicele victime de serviciu, neobosite în a găsi motive de nemulțumire. Ei pot fi timizi și par slăbiți de atâta suferință. Dar sub acel exterior îngrozit este un sentiment de grandiozitate. Se vor supăra din cele mai neobișnuite motive și sunt frământați de orice problemă mai mică sau mai mare.
Semne:
arată supus (adică o față căzută)
mereu sunt la pământ, trântiți de soartă sau de alții.
se simt sub apreciați și declară că nu li se recunosc realizările
sunt foarte ușor de rănit și se simt jigniți cu ușurință
sunt invidioși și geloși pe ceilalți
devin foarte repede stresați
nu au grijă de ei înșiși, de sănătatea lor sau de starea lor generală
au și aștia un sentiment aparte că sunt speciali și unici pe care doar alți oameni speciali și unici îl pot înțelege
au așteptări nerezonabile pentru un tratament special, dedicat lor în exclusivitate.
Deși narcisiștii grandiosi și vulnerabili sunt diferiți în feluri destul de clare, ambele tipologii sunt extraordinare de absorbite de sine și au un sentiment de sine fragil, pe care trebuie să-l mențină considerându-se excepționali – din nou, fie excepțional de extraordinari, fie excepțional de deficitari.
Ei neagă orice realitate care nu le susține percepția grandioasă de sine și ca urmare, tind să se angajeze doar în relații superficiale sau să se retragă cu totul din situațiile sociale.
În esență, ambele tipuri de narcisiști sunt indivizi care cred într-un mod exagerat de „îndreptățițire”, care cred că sunt speciali și că li se aplică reguli diferite de tratament în viață.
DE UNDE NARCISISMUL?
Narcisismul este o trăsătură de personalitate destul de complexă, iar psihologii nu au descoperit complet cum ia naștere, dar sunt totuși câteva indicii.
În primul rând, anumite abordări ale părintelui în perioada de creștere a copilului, par să influențeze dezvoltarea narcisismului.
Există unele dovezi care sugerează că ai noștri copii, sunt expuși unui risc mai mare de a dezvolta trăsături narcisiste, dacă cresc cu părinți autoritari, extrem de indulgenți sau prea neglijenți față de emoțiile copiilor lor.
Să le luăm pe rând:
1. PARENTING AUTORITAR
Acești părinți încearcă să controleze comportamentul copiilor lor într-un mod nesănătos. Ei cer respectarea strictă a regulilor, oferind în același timp prea puțină căldură, răbdare, sprijin sau comunicare deschisă.
Părinții autoritari apreciază valoarea propriului copil doar prin realizări și rezultate, cât și pe conformarea la reguli și norme. Asta îl poate determina pe copii să dezvolte un sentiment dezechilibat al importanței de sine, pentru a putea face față acestei presiuni. Ei pot dezvolta de asemenea, un puternic sentiment de „îndreptățire„ (încurcate căile Domnului!) ca mecanism de apărare împotriva sentimentului de „neiubire” sau al insuficienței de sine.
2. PARENTING INDULGENT
La capătul opus al spectrului, copiii care sunt prea validați de părinții care nu contenesc cu laudele și validarea tind, de asemenea, să devină narcisiști.
Dacă stai să te gândești, nu este surprinzător! Când un copil aude în mod constant cât de „speciai” și „minunat” și „frumos” sunt (dacă am ști cu toții cât de „nespeciali” suntem de fapt și cât de în normă suntem…), ajung să interiorizeze părerile umflate ale părinților lor despre ei și tind să creadă că au dreptul la privilegii suplimentare în viață (ia uite unde stă narcisistul grandios).
3. PARENTING NEGLIJENT
Cunoscut și sub denumirea de parenting neimplicat, acest stil se caracterizează prin niveluri scăzute atât de căldură, cât și de control…egal indiferent.
Părinții neglijenți pot să nu răspundă la nevoile copiilor lor și să nu ofere îndrumarea sau feedbackul necesar. De multe ori nu reușesc să valideze emoțiile sau gândurile copiilor lor.
Ca răspuns, copiii pot dezvolta trăsături narcisiste ca mecanism de adaptare, folosind un sentiment umflat al importanței de sine pentru a compensa sentimentul de neglijare și lipsă de iubire.
La suprafață, aceste stiluri de părinte par foarte diferite, așa că apare firesc întrebaea… cum ar putea ele toate să contribuie la dezvoltarea narcisismului?
Ei bine, singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că nu îl ajută pe copil să-și exprime pe deplin o identitate realistă, independentă.
Părinții autoritari controlează excesiv și, prin urmare, nu-și lasă copiii să-și găsească propriul drum în viață. Acest lucru îi face să caute din ce în ce mai multă validare din exterior pentru a se simți bine cu ei înșiși, ceea ce s-ar putea transforma în narcisism.
Părinții indulgenți, pe de altă parte, oferă prea puține limite pentru copiii lor și, în schimb, contribuie la un sentiment de sine umflat care nu se bazează pe realitate.
Și părinții neglijenți oferă puțin sau deloc validare pentru nevoile emoționale ale copiilor lor, așa că ar putea crește narcisiști pentru a compensa în exces sentimentele de rușine și inadecvare. Rușinea, de fapt, joacă un rol crucial în persoanele care dezvoltă narcisism vulnerabil.
NU ESTE VINA DOAR A PĂRINȚILOR TĂI!
Înainte de a începe să-ți urăști părinții (sau să-i urăști mai mult decât o faci deja…) este important să înțelegi că parentingul este doar un factor care ar putea contribui la narcisism.
Cercetările despre originile narcisismului sunt încă în desfășurare. Nu știm cu adevărat cum ar putea contribui genetica, grupurile sociale, traumele și mulți, mulți alți factori.
De fapt, un echilibru între fiecare dintre stilurile parentale de mai sus pare a fi antidotul pentru dezvoltarea narcisismului la copiii. Părinții care își încurajează copiii, manifestă căldură față de ei, stabilesc limite puternice și de asemenea, au standarde înalte pentru ei au toate șansele să crească și să educe copii destul de bine adaptați.
Ideea mea este că nu trebuie să dai vina pe părinți pentru tot, majoritatea a facut tot ce le-a stat în putere și la urma urmei…au avut și ei părinți, corect?
PROBLEMA CU NARCISISMUL
Ultimul deceniu sau două a avut loc o dezbatere publică despre posibilitatea unei „epidemii” de narcisism în societatea noastră actuală, în special în rândul tinerilor.
Realitatea este că fiecare cultură din istoria înregistrată a avut de-a face cu narcisismul și cu nenumăratele probleme asociate cu acesta. La capătul extrem, narcisismul a fost legat de abuzul de substanțe și de o gamă largă de tulburări de personalitate.
Narcisismul grandios tinde să apară împreună cu trăsăturile antisociale și paranoia, în timp ce narcisismul vulnerabil tinde să fie însoțit de depresie, anxietate și tendințe suicidare.
Oamenii cu trăsături narcisiste grandioase tind să-și dorească putere, iar cei care ajung totuși în poziții de putere pot crea un mediu destul de toxic pentru „săracele suflete sărace” din ograda peste care domnesc.
Și, deși adesea narcisiștii grandiosi îi vedem ca pe exploatatori, narcisiștii vulnerabili nu sunt, de asemenea, foarte buni la empatiza cu ceilalți și pot fi la fel de greu de tolerat.
Ba mai mult, narcisismul a fost în mod constant legat de violență.
Este tulburarea de personalitate în creștere în rândul oamenilor? Nici mai mult, nici mai puțin decât a fost dintotdeauna, doar că acum pot fi mai ușor recunoscuți dragii noștri narcisiști.
CUM SĂ TE DESCURCI CU OAMENII NARCISIȘTI
Prima regulă de a trata cu oamenii narcisiști este: să spui „NU”
Dacă poți evita să interacționezi cu un narcisist, atunci nu interacționa cu el. Nu încercați să-i convingeți, să-i schimbați, să-i „reparați” sau să-i faci să se răzgândească. Probabil că este imposibil și chiar dacă nu este, cu siguranță nu merită.
Acestea fiind spuse, uneori tot trebuie să ai de-a face cu o persoană narcisistă și dacă va trebui să ai de-a face cu ea, atunci este important să înțelegi cum să procedezi.
Evident, modul în care te descurci cu narcisiștii va varia în funcție de contextul în care interacționezi cu aceștia; de exemplu, modul în care te descurci cu un șef narcisist va fi diferit de modul în care te descurci cu iubitul/iubita sau părinții tăi narcisiști („norocosule!”). Chiar și în același context, fiecare individ este diferit, așa că, evident, abordarea variază.
Dar, practic cheia pentru a trata oamenii narcisiști sunt granițele.
Decideți cât de mult sunteți dispus să aveți față de ei și decideți în ce măsură sunteți dispus să interacționați cu ei. Decideți dinainte ce sunteți dispus să faceți și ce să nu faceți cu ei, despre ce doriți și ce nu doriți să vorbiți cu ei și ce doriți și nu doriți să împărtășiți cu ei. Apoi ține-te de plan.
Narcisistii nu au nici o putere asupra ta, dacă ai și impui limite! Fie că este vorba de colegii, prietenii, partenerul sau chiar familia ta.
Din păcate, cei mai mulți dintre noi stăm prost la capitolul limite sănătoase și, ca urmare, suntem implicați în drame și ajungem să facem lucruri pe care nu vrem cu adevărat să le facem.
A avea limite sănătoase înseamnă să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile acțiuni și emoții și NU să-ți asumi responsabilitatea pentru acțiunile sau emoțiile altora.
Colegul tău narcisist încearcă să-și asume meritul pentru munca ta și tu refuzi asta și îți aperi cu determinare drepturile și meritele. Prietenul tău narcisist îți cere cu împrumut bani, pentru că i se întâmplă mereu ceva rău și na… el are atât de mult ghinion și este nedreptățit. Partenerul tău narcisist te hărțuiește pentru a te simți vinovat că ai rămas până târziu la serviciu și te temi de prostiile de reacții pe care le au. La toate astea spune un „NU” ferm.
Dacă nu-i poți evita și totuși ai narcisiști în viața ta, înconjoară-te de granițe. Desenează linii în nisip, granițe, frontiere oricum vrei să le spui și pune-le în practică
Și acum cireașa de pe tort: CUM SĂ FACI FAȚĂ PROPRIULUI TĂU NARCISISM
Dar dacă tu ești narcisistul? Nu ești sigur?
Pune-ți următoarele întrebări:
Simți că oamenii de multe ori nu te înțeleg pe tine sau problemele tale?
Simți că există multe bariere în viața ta, asupra cărora nu ai control?
Ceri adesea ajutor de la alții și/sau simți că puțini oameni sunt dispuși să te ajute?
Simți adeseori că nu primești atenția sau aprecierea pe care o meriți?
Oamenii se plâng adesea că nu îi asculți, când, de fapt, simți că nu te ascultă?
Simți că majoritatea celorlalți oameni au o viață mult mai ușoară decât a ta?
Te lupți des (dispute, contraziceri) cu prietenii apropiați și cu cei dragi? Dacă da, de obicei este vina lor?
Oamenii renunță brusc la contactul cu tine fără nicio explicație și refuză să comunice din nou cu tine?
Te simți adesea neajutorat ca și cum ai avea puține șanse de a-ți îmbunătăți viața?
Dacă ai răspuns „da” la majoritatea celor de mai sus, atunci s-ar putea să fii TU problema.
Dacă recunoașteți și acceptați că aveți trăsături narcisiste, felicitări: ați ajuns mai departe decât vor face vreodată majoritatea oamenilor narcisiști.
Narcisismul clinic este dificil de tratat, este notoriu acest lucru. Nu există nicio terapie dovedită ca fiind de succes (din păcate nici medicamente), iar numeroasele terapii recomandate practicate în mod obișnuit necesită efort și implicare pe termen lung. Pe scurt: caută ajutor profesionist și așteaptă-te la o luptă pe termen lung.
Dacă manifesti pur și simplu trăsături de narcisism uneori, am câteva sfaturi – sau mai degrabă, câteva adevăruri care schimbă viața – pentru a ajuta la reducerea tendințelor tale narcisiste.
Narcisismul se rezumă la a crede că ești special și că ai dreptul să fii tratat diferit decât alții. Antidotul – și acest lucru este mai ușor de spus decât de făcut – este pur și simplu să accepți că nu ești special.
De fapt, ești medie la aproape orice, de cele mai multe ori. Și asta este în regulă. Nu trebuie să fii special sau grozav la ceva pentru a fi o persoană demnă sau pentru a trăi o viață plină de sens.
În loc să împletești narațiuni elaborate pentru a te convinge de cât de special ești, ar fi mult mai bine să eviți să te etichetezi și să-ți vezi de viața ta în continuare .
Nu știi dacă ești grozav sau nu, și asta e în regulă. Oricum vei face tot posibilul. Nu știi dacă ești victimă sau nu. Asta e bine. Oricum te vei face mai bine și te vei simți din nou sănătos. Nu știi dacă meriți un tratament bun sau rău și asta e în regulă. Îți vei asuma responsabilitatea oricum pentru viața ta oricum.
Găsește satisfacție în plăcerile simple, cotitidiene ale vieții.
În fiecare zi când te trezești, bucură-te că ești încă în viață. Uimește-te de minunile pastei de dinți, atunci când te speli pe dinți, în fiecare dimineață. Vezi frumusețea în modul în care lumina se reflectă pe suprafața mașinilor de pe stradă. Fii curios în privința altor persoane.
Nu ești „destinat” măreției. Nu ești destinat la nimic.
Nu mai încerca atât de mult să dovedești că ești mai bun decât toți ceilalți. Nu te mai văita despre cât de nedreaptă a fost lumea cu tine.
Cultivarea recunoștinței este cheia pentru a trăi o viață împlinită, așa credea filozoful grec Epicur. El a spus: „Recunoștința nu este doar cea mai mare dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”. Interesant este că la o distanță de peste 2000 de ani, cercetările științifice au arătat că exersarea în mod regulat a recunoștinței are o serie de beneficii pentru bunăstarea psihică a celui care o practică. Poate crește starea de bine generală, productivitatea, sănătatea fizică și relațiile cu ceilalți. Oamenii care practicau în mod regulat recunoștința au raportat niveluri mai ridicate de emoții pozitive, s-au simțit mai conectați și au ajutat mai mult pe ceilalți. Sunt studii care atestă că practicarea recunoștinței scade anxietatea, ocolește depresia, crește empatia, scade agresivitatea, crește calitatea somnului și nu în ultimul rând îmbunătățește încrederea în sine.
Sunt zeci, poate sute de studii pe tema recunoștinței. Dacă ești curios, uite aici puncte de plecare:
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/
https://scholar.google.com/
https://www.sciencedirect.com/.
Dar beneficiile recunoștinței depășesc fericirea individuală. Când ne exprimăm aprecierea față de ceilalți, nu numai că le recunoaștem valoarea, ci și întărim legătura dintre noi. Cercetările au arătat că cuplurile care practică în mod regulat recunoștința unul față de celălalt au relații mai puternice și mai împlinite.
Deci, cum poți începe? Este ceva ușor, o simplă practică…să scrii un lucru pentru care ești recunoscător în fiecare zi, pe un post-it (sau în telefon). Poate face o mare diferență. Post-it-ul îl pui într-o cutie sau orice altceva, care poate sta pe biroul tău. Cu telefonul este și mai simplu, cam toate smartphone-urile au o aplicație de notițe.
Studiile au arătat că ținerea unui jurnal de recunoștință poate duce la creșterea sentimentelor de fericire și satisfacție față de viață.
Începi propoziția cu ”Sunt recununoscător (sau recunoscătoare) pentru…” și continui cu lucrul pentru care ești recunoscător: ”pentru ploaia de astăzi care a mai răcorit aerul, pentru cafeaua bună pe care o beau dimineața, pentru faptul că pot să-mi cumpăr ce vreau eu de mâncare (alți oameni nu au norocul ăsta), pentru că sunt sănătos și pot face multe lucruri…”, lista poate fi foarte lungă, care să includă lucruri importante, dar și mai mărunte (astea îmi plac mie mult). Citește ce ai scris, o dată, de două ori și zâmbește și simte recunoștința în minte și în corp.
Atât.
Nu pune presiune pe tine, exercițiul este simplu și-l poți face dimineața și seara. Poate că nu-ți vei aduce aminte toate lucrurile pentru care poți fi recunoscător, dar în timp o vei face și vei filtra ce e important pentru tine.
În scurt timp vei simți beneficiile exercițiului. Vei retrăi momentele frumoase, mintea se va obișnui să caute motive pentru a fi recunoscător și vei observa că de multe ori în viața ta ai trecut cu vederea multe lucruri care meritau aprecierea ta.
Nu în ultimul rând, te va face să realizezi care situații, persoane, momente te-au făcut să te simți bine. Ăsta e un lucru care te-ar putea ajuta să faci un pic de „curățenie” în viața ta, ce zici?
Există un „trick” psihologic fain pe care recunoștința îl face. Este puterea atenției. Cu cât te antrenezi mai mult să-ți amintești lucruri pentru care ești recunoscător, cu atât vei observa în mod natural lucruri pentru care să fii recunoscător, până când vei reuși să vezi ceva pozitiv în jurul tău.
Recomandare: după o perioadă de timp treci prin notițele tale și vei vedea ce te-a făcut să râzi, să zâmbești, să te facă să ai mai multă încredere în tine, să trăiești, să simți.
Această idee de a ne concentra asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători, este de asemenea, un principiu cheie al filozofiei stoice (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius). Stoicii credeau că, antrenându-ne să ne concentrăm pe ceea ce putem controla și să fim recunoscători pentru ceea ce avem, mai degrabă decât să ne oprim pe ceea ce ne lipsește, putem duce o viață mai mulțumită și împlinită.
Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ceva ți-a trezit curiozitatea. Ascultă-ți intuiția și practică recunoștința. Altă metodă decât să practici de câteva ori exercițiul și apoi să vezi ce simți, cum te simți și ce s-a schimbat…eu nu știu. Ai de câștigat, nimic de pierdut. Fă-o pentru tine, nu trebuie să spui în stânga și în dreapta ”vai ce recunoscător sunt”. Recunoștința merge bine mână în mână cu modestia. Antrenează-ți atenția. Cultivați recunoștința. Fă din asta o practică.
Biasurile sunt o categorie largă de noțiuni din logică însemnând, în general, o exagerare în favoarea sau împotriva unui lucru, a unei persoane sau a unui grup în comparație cu alt lucru, altă persoană sau alt grup, într-un mod considerat a fi incorect sau injust.
Biasul cognitiv reprezintă o scurtătură mentală, manifestată adesea sub forma unei erori în procesul de gândire, care apare în momentul procesării informațiilor provenite din mediul înconjurător.
„Peak-End Effect” – este o euristică psihologică care schimbă modul în care ne amintim evenimentele trecute.
Ne amintim o întâmplare din viața noastră sau judecăm o experiență în funcție de felul în care am simțit aceste lucruri în momentele de mare intensitate emoțională vârf, precum și de felul cum ne-am simțit când s-au încheiat aceste experiențe.
Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba greacă (heuriskein) precum şi în limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi. Euristic sau euristica sunt termeni utilizaţi în mod curent pentru a defini acel procedeu de luare a deciziei (sau de găsire a unei soluţii) care nu analizează toată cantitatea de informaţie disponibilă în acest sens.
Revenind la „peak-end effect”, acesta este un concept psihologic care descrie modul în care oamenii își amintesc și evaluează experiențele trecute.
Acest fenomen a fost identificat și studiat de către Daniel Kahneman (https://psycnet.apa.org/doiLanding…), laureat al Premiului Nobel pentru Economie și de către colegii săi. Potrivit acestui concept, în evaluarea unei experiențe oamenii acordă o atenție deosebită momentelor cele mai intense (vârfurilor) și finalului acelei experiențe.
În schimb, alte detalii și durata întregii experiențe tind să fie mai puțin relevante în procesul de amintire și evaluare.
Primul aspect important este „vârful” experienței. Aceasta poate fi un moment deosebit de plăcut sau de neplăcut, cum ar fi un moment de extaz sau o durere intensă.
Indiferent de natura sa, vârful are un impact puternic asupra modului în care percepem și evaluăm ulterior experiența respectivă.
Al doilea aspect cheie este finalul experienței.
Chiar dacă o experiență nu a fost în întregime plăcută, dacă se încheie într-un mod pozitiv, acesta va avea un impact semnificativ asupra evaluării globale a întregii experiențe.
De exemplu, dacă o vacanță a fost, în general, obositoare și plină de efort, dar în ultima zi ai avut o experiență extraordinară, aceasta va influența în mod substanțial percepția ta asupra întregii vacanțe.
În ceea ce privește celelalte detalii și durata experienței, acestea sunt adesea uitate sau trecute cu vederea în procesul de evaluare.
De exemplu, o persoană care a petrecut o oră la un concert poate să nu-și amintească toate cântecele interpretate sau chiar să nu-și amintească exact cât timp a durat concertul.
În schimb, vor fi mai susceptibili să-și amintească un moment culminant din concert și cum s-a încheiat acesta. Acest lucru creează uneori o discrepanță între experiența reală și amintire.
Efectul vârfului și finalului are implicații semnificative în diferite domenii, inclusiv în marketing și publicitate. Companiile pot utiliza acest efect pentru a crea experiențe memorabile și pozitive pentru clienți, concentrându-se pe momentele deosebite și asigurându-se că experiența se încheie într-un mod satisfăcător.
Efectul de vârf are o influență puternică asupra amintirilor noastre – deci…deciziile noastre viitoare.
Și uneori funcționează împotriva noastră.
Kahneman spune: „Nu alegem între experiențe, alegem între amintirile experiențelor.”
Exemplu:
Un hotel în care am stat într-o vacanță acum ceva ani, are o tradiție.
Te întâmpină la intrare cu prăjituri, apă rece și un mic prosop umezit pentru a te șterge pe mâini sau pe față, după o lungă călătorie.
Este genial. Cum poți uita asta?
Gestul simplu de a oferi o prăjitură la check-in este sinonim cu promisiunea hotelului de a o feri oaspeților o primire deosebită și un sejur de neuitat.
Acest lucru crează un „peak-end effect” pozitiv în experiența oaspeților.
Oamenii ar putea uita toate facilitățile medii ale hotelului, dar își amintesc de acea prăjitură. Inteligentă mișcare.
Acest concept ne ajută să înțelegem că nu toate aspectele unei experiențe sunt egale în ceea ce privește influența lor asupra percepției noastre. Astfel, putem fi mai conștienți de modul în care proiectăm și oferim experiențe pentru a crea impact pozitiv asupra celorlalți.
De asemenea, în viața de zi cu zi, putem aplica acest concept în mod conștient pentru a ne îmbunătăți experiențele personale. Putem căuta să intensificăm momentele pozitive și să ne asigurăm că ne încheiem activitățile într-un mod plăcut. De exemplu, într-o seară la restaurant, putem alege cu grijă mâncarea preferată și să te asiguri că închei masa cu o prăjitură delicioasă la final.
„Peak-end effect” ne amintește că percepția noastră asupra experiențelor este modelată de emoțiile intense și de rezultatul final. Prin înțelegerea și aplicarea acestui concept, putem crea și evalua experiențe într-un mod mai conștient și mai plin de satisfacție.
În final, efectul vârfului și finalului ne arată că nu contează doar durata sau detaliile unei experiențe, ci modul în care aceasta ne afectează emoțional și cum se încheie. Așadar, să acordăm o atenție specială momentelor deosebite și să ne asigurăm că finalurile sunt memorabile, pentru a ne bucura de experiențe mai pline de semnificație în viața noastră de zi cu zi.
Psihologia clinică este o ramură a psihologiei care se concentrează pe diagnosticarea și tratarea problemelor și tulburărilor psihologice. Această ramură de psihologie implică utilizarea metodelor și tehnicilor de evaluare și tratament pentru a ajuta oamenii să își îmbunătățească sănătatea mintală și să își depășească problemele psihologice.
Psihologul clinician poate lucra intr-un spital, clinică sau cabinet individual, având ca activitate principală evaluarea clinică, psihodiagnosticul și intervenția psihologică a persoanelor a căror sănătate psihică este în dezechilibru. Aceste persoane pot fi pacienți psihiatrici sau pacienți aflați în condiții medicale (pacienți oncologici, cardio-vasculari, diabetici, din secțiile de obstetrică și ginecologie, pediatrie, clinici de infertilitate etc). De asemenea, pot fi și persoane care trec prin situații de viață ce afectează starea de bine psihoemoțională (accidente, conflict, divorț etc).
Psihologii clinicieni sunt specialiști care au studiat și au fost instruiți în evaluarea, diagnosticarea și tratamentul tulburărilor psihologice. Aceștia lucrează cu pacienți care suferă de o varietate de probleme, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburările alimentare, tulburările de personalitate, tulburările de somn, tulburările legate de consumul de substanțe și multe altele.
Psihologii clinicieni folosesc diverse metode și tehnici pentru a ajuta pacienții să își depășească problemele lor psihologice. În plus, psihologii clinicieni pot colabora cu medicii de familie și cu alți specialiști în domeniul sănătății pentru a oferi o îngrijire coordonată și integrată a sănătății mentale și fizice.
Exercițiu de mindfulness – ascultă muzică clasică…altfel.
Ce este mindfulness? Pur și simplu, este modalitatea de a-ți observa conștient experiențele de aici și acum, capacitatea de a fi pe deplin prezent și conștient de locul în care te afli.
Exercițiul pe care ți-l propun mai jos, este foarte interesant pentru că te poate ajuta să-ţi focalizezi atenţia pe aspecte specifice ale unui stimul complex: muzica clasică.
Știm deja că muzica clasică are numeroase beneficii asupra sănătății: reduce nivelul de stres și oboseala, este un calmant natural al durerii, scade tensiunea arterială, îmbunătățește funcțiile cognitive, reduce anxietatea, ajută somnul
Mai mult, ascultând muzică clasică, poate fi un bun exercițiu de practicare a conştiinţei depline.
Așadar, alege o piesă de muzică clasică. Poți alege o simfonie, un concert sau un cvartet de coarde. Nu contează ce alegi, atât timp cât piesa implică mai multe instrumente diferite, cântând împreună. Sonatele pentru pian sau vioară nu funcţionează pentru acest exercitiu. (Chiar dacă nu-ți place” muzica clasică, încearcă totuşi activitatea. Poate fi practicată şi cu alte genuri de muzică, dar am descoperit că este mai uşor să ne concentrăm atenţia asupra anumitor distincţii, acestea putând fi auzite mai clar în muzica clasică, comparativ cu alte genuri. Bineînțeles, poți practica exercițiul şi In sala de concert.)
Porneşte muzica şi începe să o asculți aşa cum ai face de obicei. După ce te-ai obişnuit puțin cu muzica, indreaptă-ți atenția asupra unui sunet anume sau asupra unui anumit set de instrumente. Dacă este o simfonie, poți începe prin a asculta instrumentele cu coarde. Concentrează-te asupra acelei părţi a muzicii. Fii conştient de coarde. Poți face diferenta intre sunetul violoncelului şi cel al viorilor? Dar cel al contrabasului? Poţi separa sunetul contrabasului de celelalte coarde?
Acum mută-ţi atenţia asupra altui instrument sau grup de instrumente din orchestră. Auzi trompetele? Dar instrumentele de percuție? Dar alte instrumente de suflat? Incearcă să numeşti diferitele instrumente, In timp ce le asculți. Dacă nu eşti prea familiarizat cu muzica clasică, pur şi simplu observă diferitele tipuri de sunete.
Remarci că se întâmplă ceva în timp ce te concentrezi alternativ asupra diferitelor instrumente? Incepi să te concentrezi asupra sunetului unui singur instrument sau grup de instrumente? Dacă procedezi aşa, unde dispar celelalte părţi ale orchestrei? Experimentează, mutându-ţi centrul atenţiei între diferitele sunete. Acum încearcă să îţi menţii atenția focalizată pe două seturi de sunete, în acelaşi timp. De exemplu, poți încerca să urmărești instrumentele cu coarde şi trompetele. Incearcă să nu te laşi „prins” de muzică. Observă în mod conştient şi etichetează sunetele. Ai putea continua acest exercițiu încercând să urmăreşti şi alte grupuri de instrumente. Sau ai putea observa cum mintea ta se deplasează între sunete. În ce moment eşti conştient de un singur sunet? In ce moment eşti conştient de mai multe sunete? Dacă doreşti, te poţi juca puţin cu asta.
Când ai terminat experimentarea ascultării unui singur sunet în contrast cu ascultarea mai multora, adu iarăși piesa muzicală, în întregul ei, în centrul atentiei tale. Fii conştient de toate instrumentele care cântă în acelaşi timp. Te surprinzi acordând mai multă atenţie anumitor sunete, comparativ cu altele? Poți auzi toate instrumentele în timp ce asculți piesa ca întreg? Ce se întâmplă atunci când asculti toate instrumentele împreună? Se modifică, devenind un sunet diferit, mai impunător, mai cuprinzător? Încearcă să identifici punctul in care câte un sunet singular se integrează în întregul piesei muzicale. Urmăreşte în mod conştient modul în care interacţionezi cu sunetul.
Dacă eşti iubitor de muzică clasică, acest exerciţiu poate fi deosebit de revelator. Asta pentru că, într-un anumit sens, modul în care ascultăm muzică seamănă cu modul în care ascultăm maşina de cuvinte pe care o numim minte. Pe parcursul crescendourilor pline de pasiune, sinele nostru observator este adesea absorbit de muzică. Suntem duşi într-o călătorie verbală. Totuşi, dacă reuşim să ne menţinem postura conştientă, în timp ce ascultăm, ne putem îmbogăţi experienţa în atât de multe feluri! Cât de plăcut este să poţi recunoaşte sunetele distincte pe care le produc diferitele instrumente, având în acelaşi timp mereu la îndemână posibilitatea de a alege să te laşi sedus de vreun pasaj încărcat cu pasiune!
Poate că vei învăţa să-ţi priveşti depresia sau anxietatea aşa cum ai privi o simfonie. Există multe piese muzicale melancolice, de o mare forță. Încearcă să fii conştient de emoţiile, gândurile, impulsurile şi senzaţiile tale, în modul în care ai putea conştientiza diferitele instrumente. Poţi detecta cum sună diversele note şi acorduri?
Poate fi fascinant să observi, în deplină conştiinţă, muzica experienţelor tale.
Asta este tot.
(exercițiu preluat din Terapia prin Acceptare și Angajament, Steven C. Hayes)
Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., Vohs, K.D. (2001). Bad Is Stronger Than Good. Review of General Psychology, vol. 5, no. 4, p. 323-370.
Dintotdeauna, evenimentele neplăcute au lăsat urme mai profunde şi au persistat mai mult timp în mintea noastră decât evenimentele plăcute sau frumoase. Pierderea cuiva drag sau a unor obiecte, situaţii în care am greşit, momente în care am fost criticaţi sau ameninţaţi şi multe altele au un efect mai mare asupra vieţilor noastre decât situaţii în care ni s-au petrecut lucruri frumoase, precum un premiu în bani, o vorbă bună, un ajutor primit de la un prieten, o promovare. Nu frecvenţa evenimentelor negative face ca acestea să fie mai prezente în mintea noastră sau să aibă efecte mai puternice asupra vieţii noastre. În viaţă avem parte atât de evenimente negative cât şi de evenimente pozitive. Se întâmplă ca uneori să pierdem, alteori câştigăm, uneori greşim, alteori lucrurile ne ies perfect, uneori suntem criticaţi, alteori suntem lăudaţi etc. Cu toate acestea, multe sau puţine, se pare că evenimentele negative cântăresc mai mult decât cele pozitive.
BINE vs. RĂU
Cercetările din psihologie şi chiar cele din medicină îşi concentrează eforturile mai degrabă asupra aspectelor negative (tulburări, boli asociate, complicaţii, efecte adverse etc.) şi mai puţin asupra aspectelor pozitive, cum ar fi starea de bine sau de sănătate, sentimentul de fericire. Numărul studiilor care sunt dedicate fenomenelor negative este aproape de două ori mai mare decât cel al studiilor care se ocupă de aspecte pozitive. Oamenii vorbesc mai mult timp despre ceva rău ce s-a întâmplat, decât despre un moment de bucurie. Gândiţi-vă la un moment fericit din viaţa dumneavoastră. Cât timp aţi vorbit despre acel eveniment? Sau cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră? Gândiţi-vă apoi la un eveniment negativ care vi s-a întâmplat. Cât timp aţi petrecut vorbind despre ceea ce s-a întâmplat? Cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră acel eveniment? Gândiţi-vă câte resurse investiţi atunci când vi se întâmplă ceva frumos şi câte resurse investiţi pentru a face faţă unei probleme? De ce răul este mai puternic decât binele? Motivele sunt multiple, cum ar fi:
Nevoia de protecţie
De-a lungul evoluţiei noastre ca specie, ne-am confruntat cu multe pericole şi cu mulţi duşmani: animale sălbatice, dezastre naturale, războaie sau alte forme de violenţă între oameni.
Pentru a-şi asigura supravieţuirea, oamenii au fost nevoiţi să se gândească cum să se protejeze sau să se ferească de aceste pericole. Nu îşi puteau permite să ignore ori să desconsidere pericolul, pentru că acest lucru putea avea urmări dezastruoase: oamenii puteau pierde bunuri importante, precum casa, recolta sau animelele, ei sau familiile lor puteau fi răniţi grav sau chiar puteau muri! De-a lungul evoluţiei oamenii au învăţat că este mai bine să reacţioneze la pericole, chiar şi atunci când acestea se dovedesc a fi false pericole. Au învăţat că este mai adaptativ pentru ei să reacţioneze la false pericole decât să nu reacţioneze deloc. Costurile sunt mai mari atunci când „ratezi” un pericol decât atunci când „ratezi” o oportunitate. Este un lucru să nu vezi bizonul care se apropie sau duşmanul care încearcă să te rănească şi este cu totul altceva să ratezi un răsărit de soare pe care ţi-ar fi plăcut să-l vezi sau o discuţie cu cineva drag. Consecinţele sunt diferite: în prima situaţie ai putea muri sau ai putea fi rănit, în a doua ai putea fi supărat, ai putea regreta, dar acest lucru nu îţi va afecta supravieţuirea. Astfel de experienţe şi consecinţele ce le pot avea penru supravieţuire au făcut omul să fie mai atent la pericole, să proceseze mai mult situaţiile problematice, de pericol, pentru a găsi cele mai bune soluţii. Pentru supravieţuire era mult mai important şi mai urgent să fim atenţi la posibilele consecinţe negative. Nu înseamnă că nu ne mai bucurăm de nimic, că micile bucurii nu contează sau că nu ne mai interesează oportunităţile, doar că ele nu persistă atât de mult în mintea noastră. Nu trebuie procesate atât de mult. Momentele de bucurie le trăim pur şi simplu, nu ne gândim prea mult de ce ni s-au întâmplat, care ar putea fi consecinţele. Suntem prea ocupaţi cu a ne bucura de ele pentru a mai fi atenţi şi la altceva.
2. Răul doare mai tare
Un alt element important care face ca răul să fie mai puternic decât binele este felul în care ne obişnuim cu răul şi cu binele. Cu binele ne obişnuim foarte repede. După ce trăim un eveniment plăcut, urmează o scurtă perioadă în care suntem mai bucuroşi decât eram înainte, însă destul de repede ne întoarcem la felul nostru de a fi, ne bucurăm ca şi înainte, nici mai mult, nici mai puţin. Momentele de bucurie nu au efecte pe termen lung, nu schimbă cu nimic felul în care reacţionăm la bine. Dacă, însă, ni se întâmplă ceva rău, atunci ne e greu să ne adaptăm la noua situaţie, ne e mult mai greu să ne obişnuim cu răul suferit. Mintea noastră are nevoie de mai mult timp pentru a putea integra un eveniment negativ în viaţa noastră. Pentru bucurii e loc oricând, oriunde. Efectele pe termen lung ale unui eveniment negativ sunt mult mai puternice. Trăirea unui eveniment negativ poate să influenţeze felul în care vom reacţiona pe viitor la evenimente negative. Evenimentele negative pot fi adevărate lecţii de viaţă, ele solicitând mai multe resurse în încercarea noastră de a le face faţă. Sunt studii care au arătat că atunci când este vorba de a pierde sau a câştiga acelaşi lucru (de exemplu o maşină) emoţiile sunt mult mai intense atunci când pierdem decât atunci când câştigăm. Petrecem mult mai mult timp gândindu-ne că am pierdut, faţă de cât timp petrecem gândindu-ne că am câştigat. Din nou emoţiile negative sunt mai puternice decât cele pozitive. Atunci când trăim un eveniment neplăcut suntem trişti, supăraţi sau nervoşi. Dacă ni se întâmplă ceva bun, ne bucurăm, suntem relaxaţi şi mulţumiţi. Ar părea că efectele evenimentelor asupra felului în care ne simţim (rău sau bine), sunt la fel de puternice: răul determină trăiri negative, iar binele ne face să trăim emoţii pozitive, ambele de aproximativ aceeaşi intensitate. Nu este, însă, aşa! Puterea emoţiilor negative este din nou mai mare. Emoţiile negative au puterea de a le „pune în umbră” pe cele pozitive. Timp de o săptămână ni se întâmplă numai lucruri minunate şi bucurii. După o săptămână ni se întâmplă ceva neplăcut. Acest singur eveniment neplăcut are puterea de a „bascula” toată bucuria simţită timp de o săptămână. Nimic din ce a fost plăcut şi frumos nu mai contează, singurul lucru prezent în mintea noastră este evenimentul neplăcut care ni s-a întâmplat. Reversul poveştii nu este însă valabil. Timp de o săptămână suntem nefericiţi, avem parte doar de probleme. La un moment dat ni se întâmplă ceva frumos, avem parte de o bucurie. Puterea acestei bucurii nu este însă suficient de mare încât să „şteargă” problemele cu care ne confruntăm de o săptămână. Este posibil să ne simţim puţin mai bine pe moment. Dar este un efect de scurtă durată. Problemele ne vor reveni în minte şi vom uita de mica bucurie de care am avut parte. Suntem mult mai preocupaţi de a nu ne fi rău decât de a ne fi bine. Depunem eforturi mai mari pentru a nu ne fi rău decât pentru a ne fi bine.
Şi din nou, răul se dovedeşte a fi mai puternic decât binele.
Evenimentele negative ne afectează mai mult decât cele pozitive, chiar şi la nivel fiziologic. Un stimul negativ ne face să reacţionăm mai puternic decât un stimul pozitiv. Astfel, reacţionăm mai repede şi mai puternic la un miros neplăcut (ne ferim, ne strâmbăm, ne acoperim nasul etc.) decât la un miros plăcut. Cearta dintre doi oameni ne atrage atenţia mult mai repede decât o discuţie amuzantă între două persoane.
De asemenea, un feedback negativ sau o reacţie negativă din partea altora ca urmare a performanţelor noastre (aflăm că am greşit, că ceilaţi nu sunt mulţumiţi, nu ne plac etc.) ne afectează mai mult decât dacă avem un feedback sau o reacţie pozitivă (ştim că am reuşit, că ceilalţi ne plac etc.). Gândiţi-vă la o situaţie personală de performanţă. Ce v-a preocupat mai mult: faptul că aţi fost lăudat sau faptul că aţi fost criticat, faptul că aţi reuşit sau faptul că aţi pierdut? Un feedback negativ poate diminua stima de sine, încrederea în propria persoană mai mult, pe când un feedback pozitiv nu prea poate creşte stima de sine sau încrederea. Ne deranjează mult mai mult atunci când cineva ne critică, faţă de cât ne bucurăm atunci când cineva ne laudă. Petrecem mai mult timp încercând să înţelegem de ce am greşit, faţă de timpul petrecut pentru a înţelege de ce am făcut ceva bine. Creierul nostru a învăţat să acorde mai puţin timp şi mai puţină atenţie bucuriilor, reuşitelor, momentelor de fericire. Face acest lucru deoarece a văzut că pentru a supravieţui trebuie să acorde mai mult timp şi mai multe resurse ameninţărilor. Tot ceea ce este negativ, neplăcut, nedorit, ne captează atenţia mult mai repede decât tot ce este pozitiv, plăcut. Este o lecţie învăţată de-a lungul evoluţiei speciei umane. Investim mult mai multe resurse pentru a face faţă răului pentru că am învăţat că dacă nu reacţionăm la timp, consecinţele pot fi grave. Nu investim la fel de multe resurse când avem de-a face cu binele pentru că am învăţat că şi dacă ratăm o bucurie consecinţele nu sunt atât de grave, în nici un caz nu reprezintă un pericol pentru supravieţuire.
3. Răul persistă mai mult timp
Consecinţele evenimentelor negative durează mult mai mult decât consecinţele evenimentelor pozitive. De exemplu, o zi proastă ne afectează şi după ce a trecut, e foarte posibil ca încă să ne mai gândim la ce ni s-a întâmplat, să continuăm să căutăm soluţii, putem fi încă supăraţi. Un eveniment negativ poate avea consecinţe nedorite, dar poate avea şi consecinţe adaptative pentru noi. Atunci când ne confruntăm cu o problemă petrecem mai mult timp încercând să îi facem faţă, să găsim soluţii şi pe viitor dacă ne vom confrunta cu probleme similare vom şti să le facem faţă. Şansele să învăţăm ceva din experienţa pe care o trăim sunt mult mai mari. Un singur eveniment traumatic (accident, boală, rănire, pierdere etc.) poate avea efecte pe termen lung asupra echilibrului emoţional, asupra comportamentului şi atitudinilor, asupra stimei de sine sau a stării de bine. Evenimentele pozitive, chiar şi mai multe la număr (laude, câştiguri sau succese diverse etc.) nu au efecte de lungă durată asupra noastră, ci se limitează la momentul în care s-au produs ele. Ne simţim bine, ne bucurăm. Nu investim foarte multe resurse pentru a analiza ce ni se întâmplă, pur şi simplu ne bucurăm de ce ni se întâmplă fără a căuta să învăţăm o lecţie din asta.
4. Binele nu contează atât de mult
Consecinţele răului sunt mai puternice şi mai îndelungate decât consecinţele binelui. Efectele binelui chiar dacă îl trăim intens, nu durează mult timp. Binele nu ne oferă nici o garanţie împotriva răului. Un singur eveniment neplăcut poate să anuleaze toată bucuria de până atunci. Faptul că ai trăit mai multe evenimente pozitive, bucurii, împliniri, nu reprezintă un scut împotriva răului. Experienţele negative, atâta timp cât nu te doboară, te fac mai puternic. Lecţiile pe care le înveţi prin confruntarea cu răul te protejează pe viitor, acest lucru le-a asigurat supravieţuirea strămoşilor noştri.
Nu e suficient ca binele să existe, e mult mai important ca răul să nu fie prezent.
Relaţia dintre doi oameni este mai bună nu neapărat pentru că ei vorbesc sau se poartă frumos unul cu celălalt, ci pentru că nu se ceartă, nu au dispute sau conflicte. Prezenţa conflictelor, a certurilor, lipsa suportului social au un efect negativ mult mai puternic şi mai durabil asupra stării de bine şi de sănătate fizică şi psihică în comparaţie cu efectele momentelor de bucurie, linişte şi suport. În acelaşi timp o relaţie devine mai puternică pe măsură ce un cuplu depăşeşte, împreună, problemele pe care le are sau diferite evenimente negative cu care se confruntă. Micile bucurii sunt desigur cele care oferă armonie relaţiei, dar nu sunt suficiente pentru a asigura durata şi puterea relaţiei respective. Ca şi binele, răul se contaminează. Diferenţa este dată, din nou, de cât de puternică este contaminarea. S-a constatat că, de regulă, răspundem la un comportament sau o emoţie negativă cu alte comportamente sau emoţii negative, mult mai frecvent decât în cazul unor comportamente sau emoţii pozitive. Altfel spus, avem tendinţa de a răspunde cu nervi la nervi, cu supărare la supărare, ceartă la ceartă. La bucurii şi veselie se pare însă că nu reacţionăm neaparat cu aceeaşi putere. Veselia te contaminează şi ea, dar nu atât de puternic ca şi problemele (ceartă, supărare, etc.). De exemplu, suntem mai tentaţi să răspundem la furie cu furie, decât să răspundem la veselie cu veselie. Răul, fie el exprimat prin cuvinte, fie prin atitudini sau comportamente, afectează mult mai tare o relaţie, chiar dacă există şi cuvinte frumoase, atitudini sau comportamente pozitive. Răul e atât de puternic, încât e nevoie de 5 ori mai multe cuvinte bune sau gesturi frumoase pentru a anihila efectul unui cuvânt sau gest urât! În timp ce un singur cuvânt urât poate anihila efectul a 100 de cuvinte frumoase.
S-a demonstrat că binele nu are efecte atât de puternice nici în ceea ce priveşte inteligenţa. Astfel, dacă un copil creşte într-un mediu stimulativ, cu părinţi care au un nivel mediu sau ridicat de educaţie, nu va deveni neaparat mai inteligent. Însă un alt copil, cu acelaşi nivel de inteligenţă, crescut într-un mediu aversiv, cu părinţi cu un nivel scăzut de educaţie, va „pierde” din inteligenţa lui nativă. Cu alte cuvinte, faptul că ne naştem într-o familie bună, având un nivel de trai acceptabil, poate sau nu să stimuleze potenţialul intelectual, dar cu siguranţă nu-l va deteriora. Dacă ne naştem într-o familie cu probleme, conflicte, situaţie financiară precară, abuzuri, şansele ca potenţialul intelectual să fie deteriorat sunt mult mai mari. Inteligenţa unei persoane poate fi deteriorată dacă trăieşte într-un mediu aversiv, dar faptul că trăieşte într-un mediu favorabil nu reprezintă neaparat o garanţie că acea persoană va deveni mai inteligentă. Şi din nou puterea răului se dovedeşte a fi mai mare decât puterea binelui.
5. Suntem pregătiţi pentru ce e rău
Răul pare să fie mai uşor de detectat decât binele, într-o oarecare măsură şi pentru că există cu 50% mai multe cuvinte sau expresii care denumesc emoţii negative decât pozitive! Acest lucru este valabil şi în cazul felului în care căutăm să ne schimbăm emoţiile: avem mult mai multe modalităţi de a evita sau de a reduce emoţiile negative decât de a ne produce emoţii pozitive. Consumăm mai mult timp şi energie căutând să nu simţim neplăcere sau tristeţe decât să simţim bucurie sau mulţumire. Mai mult, dacă avem o stare emoţională negativă, vom fi mai atenţi şi vom prelucra informaţiile mai profund decât dacă în situaţiile în care ne simţim mai bine. Suntem atenţi la stările noastre negative, dar nu şi la cele pozitive. Pe acelea le trăim pur şi simplu. Nu încercăm să învăţăm nimic din ele pentru că de-a lungul timpului am fost preocupaţi de pericole şi de ce pot ele să ne facă. Aşadar, suntem mai pregătiţi pentru a identifica şi a numi răul decât binele, ne amintim mai bine trăirile negative, suntem mai pregătiţi şi ştim mai bine să evităm emoţiile negative decât să producem emoţii pozitive, suntem mai atenţi atunci când ne simţim rău, dar nu şi când ne simţim bine.
Resursele pe care le investim sunt mai multe atunci când ne confruntăm cu răul, decât atunci când ne confruntăm cu binele.
6. Răul ne învaţă bine
Se zice că învăţăm din greşelile noastre. Foarte adevărat, în special dacă am fost pedepsiţi pentru greşelile făcute. Oamenii învaţă mai repede din evenimente neplăcute, cum ar fi pedepsele, decât din evenimente pozitive, precum recompesele. Dacă există riscul de a pierde ceva (bani, bunuri etc.), atunci ne străduim mult mai mult şi chiar reuşim mai repede şi mai uşor să realizăm ceva decât dacă urmează să câştigăm aceleaşi lucruri. Ne mobilizăm mult mai multe resurse atunci când vine vorba de a evita ceva neplăcut decât atunci când avem de-a face cu un eveniment pozitiv. Din nou, este o lecţie pe care creierul a învăţat-o de-a lungul evoluţiei. Când miza este ceva neplăcut resursele noastre merg toate inspre a rezolva situaţia. Când miza este un câştig, un beneficiu, organismul se mobilizează, dar nu are doza de alertă dată de prezenţa ameninţării. Regretăm ratarea unui beneficiu sau a unui căştig, dar regretăm mai mult şi costurile sunt mai mari atunci când ratăm o ameninţare sau un pericol. Supravieţuirea noastră nu a fost niciodată afectată de ratarea unei oportunităţi, în timp ce ratarea unui pericol putea să te coste chiar viaţa. Mobilizarea în faţa pericolului a contribuit la supravieţuirea noastră ca specie. Bucuria, fericirea, pot să ne facă viaţa mai frumoasă, dar nu ne pot salva de pericole.
7. Creierul şi corpul reacţionează mai puternic la rău
Nevoia de protecţie a determinat o predispoziţie la nivelul creierului de a recţiona mai rapid şi mai puternic la stimulii negativi decât la cei pozitivi. De-a lungul evoluţiei creierul a extras o regulă care i-a asigurat supravieţuirea: este mai adaptativ să reacţionez la false pericole decât să nu reacţionez deloc. Când vine vorba de pericole, de ameninţări, creierul nu-şi asumă riscuri. Suntem „programaţi” genetic să detectăm mai rapid răul, să reacţionăm mai rapid şi mai puternic la rău şi să ţinem minte mai bine ceea ce ne-a cauzat neplăcerea. În felul acesta, în caz că apare din nou ameninţarea respectivă, ne vom putea apăra mai repede şi mai eficient. Aşadar, suntem mai atenţi la ce e neplăcut, recunoaştem mai repede ceva ameninţător, ne reamintim mai uşor şi mai repede experienţele negative. Deoarece investim mai multe resurse pentru a face faţă evenimentelor negative, acestea sunt mai profund procesate, mai puternic codate în memoria noastră, în consecinţă amintirea lor este mai vie decât amintirea unor evenimente pozitive. Altfel spus, ne amintim mult mai bine şi mai precis problemele pe care le-am avut decât bucuriile pe care le-am avut. Evenimentele stresante, singurătatea, lipsa suportului social, lucrurile rele care ni se întâmplă, au un efect negativ asupra sistemului imunitar, slăbind capacitatea organismului de a lupta împotriva bolilor. Fiecare din noi poate să constate că atunci când se confruntă cu o problemă se simte mai obosit, mai slăbit. Organismul nu mai are resurse deoarece ele sunt investite în a face faţă problemei cu care se confruntă. Din nou, un eveniment negativ poate să ne facă mai vulnerabili, în timp ce un eveniment pozitiv nu ne face neaparat mai puternici. Evenimentele pozitive, precum a avea şi a petrece timp cu prietenii, perioada de vacanţă etc., nu cresc imunitatea, nu ne ajută să devenim mai puternici în caz de boală.
8. Răul cântăreşte mai mult în deciziile pe care le luăm
Atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe informaţiile pro şi contra despre un anumit lucru. S-ar crede că, cu cât avem mai multe informaţii pozitive despre un lucru, cu atât e mai probabil să ne decidem în favoarea acestuia şi cu cât sunt mai multe informaţii negative despre el, cu atât suntem mai tentaţi să fim contra lui. Lucru doar parţial adevărat! E adevărat că atunci când deţii multe informaţii pozitive despre un lucru probabilitatea de a decide în favoarea lui este mai mare. Este la fel de adevărat că atunci când deţii mai multe informaţii negative despre un lucru probabilitatea de decide contra lui este mai mare. Relevanţa informaţiilor pozitive devine nulă în momentul în care în „ecuaţie” apar şi informaţii negative. E suficient să avem câteva informaţii negative pentru a ne forma o părere proastă despre ceva, iar această părere proastă nu se mai modifică, chiar dacă avem apoi mai multe informaţii pozitive despre acel lucru. Informaţiile pozitive nu au puterea de a anula informaţiile negative pentru a influenţa procesul decizional. Este suficientă însă o singură informaţie negativă pentru a răsturna întreg procesul decizional. Si asta pentru că suntem mai sensibili la procesarea informaţiilor negative şi reacţionăm mai puternic decât în cazul informaţiilor pozitive. O părere proastă odată formată e mult mai greu de schimbat decât o părere bună. O părere bună poate deveni o părere proastă mult mai uşor, fiind suficiente puţine descrieri sau caracterisitici negative ale unui lucru. Gândiţi-vă de câte ori v-aţi schimbat părerea despre o persoană doar pentru că cineva a venit şi v-a spus un lucru negativ despre persoana respectivă. Nu a mai contat că înainte aveaţi o părere bună. O singură informaţie negativă a fost suficientă pentru a vă schimba părerea. Acest fapt este valabil pentru persoane, evenimente, obiecte etc. Informaţiile negative ne influenţează mai puternic procesul decizional deoarece consecinţele în cazul în care am ignora informaţiile negative ar putea fi mai grave decât dacă ignorăm informaţiile pozitive. Luarea unei decizii fără a ţine cont de informaţiile negative presupune asumarea unui risc, pe care cei mai mulţi nu sunt dispuşi să şi-l asume. De-a lungul istoriei, am învăţat să fim mai atenţi la informaţiile negative în deciziile pe care le luăm, deoarece ignorarea lor în procesul decizional ar putea să ne coste mai mult decât ignorarea unor informaţii pozitive.
9. Nu vrem să fim răi
De regulă, ne place să gândim pozitiv şi să avem o părere bună despre noi înşine. S-ar părea că binele este mai puternic decât răul în ceea ce priveşte propria noastră persoană. Cercetările au demonstrat, însă, că mai degrabă evităm să avem o părere proastă despre noi decât ne străduim să avem o părere favorabilă nouă. Cu alte cuvinte, vrem să fim opusul a ce nu am vrea să fim: ne dorim şi încercăm să fim independenţi, pentru că nu ne place să fim dependenţi, ne-ar plăcea şi ne străduim să fim generoşi, pentru că evităm ideea de a fi egoişti sau suntem harnici, pentru că e neplăcut să ştim despre noi că suntem leneşi.
Din nou, nevoia de protecţie împotriva răului (a ideii că suntem răi) e mai mare decât nevoia de a fi buni. Această idee a fost confirmată de numeroase studii, care arată că suntem mai dispuşi să „aruncăm vina” asupra altora, să arătăm cât sunt alţii de răi, decât să ne lăudăm cu calităţile noastre sau să încercăm să devenim mai buni. Investim foarte multe resurse „pentru a nu fi răi”, dar nu investim la fel de multe resurse pentru „a fi mai buni”. Nu facem acest lucru conştient. Filogeneza este cea care dictează această reacţie prioritară la orice valenţă negativă.
10. Concluzii
Studiile asupra mai multor aspecte diferite ale psihologiei şi medicinii au arătat că răul e „mai puternic” decât binele. Rezultatele acestor cercetări nu sunt întotdeauna constante şi variază mult de la un caz la altul, însă nu există cercetări care să demonstreze contrariul, adică faptul că binele e mai puternic decât răul. Faptul că supravieţuirea noastră ca specie a fost marcată de evitarea pericolelor sau de reacţionarea din timp la pericole pentru a ne apăra, a făcut ca pericolul (răul) să fie detectat mult mai rapid, să investim mai multe resurse odată ce am detectat un pericol. Ceea ce la început a fost o nevoie pentru a ne asigura supravieţuirea ca specie, a devenit o regulă encriptată în creierul nostru. Continuăm să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face faţă problemelor, evenimentelor negative. Pe scurt spus ne investim toate resursele, dacă e cazul, doar pentru a nu ne fi rău. În tot acest timp însă nu am învăţat să facem ceva pentru a ne fi bine. Chiar dacă finalitatea este aceeaşi, prioritatea noastră este să nu ne fie rău, nu să ne fie bine. În viaţa de zi cu zi, evenimentele negative au un impact mai puternic şi care durează mai mult în comparaţie cu evenimentele pozitive. Relaţiile cu prietenii sau cu familia sunt mult mai afectate de fapte sau vorbe urâte decât de fapte sau cuvinte frumoase. Învăţăm mai repede dacă e vorba de ceva negativ, ne străduim mai mult să evităm neplăcerea decât să aducem un plus de bine. Un mediu familial aversiv e mai puternic decât moştenirea genetică. Impresia formată pe baza unor informaţii negative este mult mai greu de schimbat decât cea bazată pe informaţii pozitive. Un feedback negativ are un efect mai puternic decât unul pozitiv, iar sănătatea ne este mai afectată de emoţii şi evenimente negative decât de cele pozitive.
Răul e mai puternic decât binele în cazul oamenilor şi al animalelor, în cadrul proceselor psihice şi în relaţiile dintre oameni, în ceea ce priveşte amintirile, dar şi gândurile despre viitor. Prezenţa răului ne-a învăţat cum să îi facem faţă, cum să ne apărăm, iar acest lucru ne-a asigurat supravieţuirea ca specie. Apariţia problemelor ne-a învăţat cum să le rezolvăm şi cum să le facem faţă pe viitor. Marile crize existenţiale au fost sursa unor importante opere de artă, problemele omenirii au fost cele care au împins civilizaţia înainte şi au stimulat progresul, marile companii au învăţat din erorile pe care le-au făcut, lucru care le-a asigurat dezvoltarea. Una din strategiile care i-au asigurat succesul lui Bill Gates a fost analiza erorilor care se făceau şi a nerealizărilor (la întâlnirile cu şefii diferitelor departamente era interesat în primul rând de ce anume nu s-a realizat şi ce erori s-au făcut). În acest sens răul este mai puternic decât binele.
Prejudecăți care ne afectează deciziile, creativitatea, încrederea în sine.
Efectul Ikea (sau de ce valorizăm atât de mult propriile idei)
Există tendința ca oamenii să-și iubească foarte tare propriile idei.
Nu neapărat pentru că ideile în sine sunt mai bune decât altele, ci datorită efortului pe care fiecare îl face pentru dezvoltarea și punerea în practică a acestora.
Când celorlalți nu le pasă atât de mult de ideea ta, pentru că firesc le au și ei pe ale lor, apare un sentiment puternic de dezamăgire.
Acest lucru se datorează unui bias cognitiv de care suferim cei mai mulți dintre noi, numit „Efectul IKEA”. (bias-ul este tendința de a exagera în favoarea sau împotriva unui lucru, persoane, grup în comparație cu alt lucru, persoană sau grup, într-un mod considerat incorect sau injust).
„Efectul IKEA” face ca oamenii să evalueze disproporționat de mult lucrurile pe care le-au creat, chiar dacă acestea sunt mai proaste decât alternativele de calitate superioară produse de altcineva.
Numele provine de la mobilierul IKEA, mobilier pe care aproape întotdeauna trebuie să îl asamblezi singur.
Această idee a făcut valuri atunci când o cercetare publicată în 2011 (https://myscp.onlinelibrary.wiley.com/…/j.jcps.2011.08.002) a arătat faptul că oamenii acordă o valoare mult mai mare lucrurilor pe care le-au produs ei înșiși (montat în cazul nostru).
De exemplu:
• Oamenii care construiesc o noptieră de la IKEA au fost dispuși să plătească cu 63% mai mult pentru ea, comparativ cu cineva căruia tocmai i s-a arătat produsul final.
• Oamenii care au făcut figurine origami cu animale, plante sau orice altceva, au fost dispuși să plătească cu de 5 ori mai mult decât cineva căruia i s-au arătat figurinele gata făcute (acum înțelegeți care este rostul atelierelor de olărit unde îți poți face singur farfuria cu care să pleci acasă?).
• Cei care au făcut figurinele de origami au presupus, că potențialii cumpărători vor plăti aceeași sumă ca și pentru figurinele origami făcute de experți adevărați în origami.
Așadar, oamenii par să acorde o valoare nerealist de mare pe ceva, după ce l-au creat cu mai mult sau mai puțin succes.
În plus, ei cred că alți oameni care nu au fost implicați în crearea acestuia, vor vedea aceeași valoare pe care o dau ei înșiși realizării lor.
Acest lucru ajută la înțelegerea dezamăgirii și șocului pe care oamenii îl primesc atunci când descoperă că potențialii lor clienți, nu sunt atât de interesați pe cât erau ei de convinși inițial.
Totuși, a existat și o altă perspectivă interesantă din cercetare: oamenii experimentează „Efectul IKEA”… doar dacă termină proiectul.
Alte două experimente au arătat că, dacă opriți pe cineva înainte de a finaliza sarcina de asamblare a unui produs de la IKEA (lăsând-ul incomplet) sau îi cereți să-și demonteze creația odată ce este gata (de exemplu, seturi LEGO), atunci sunt mult mai puțin dispuși să plătească un preț disproporționat de mare pentru produsul final incomplet.
Deci, oamenii care lucrează la o idee inovatoare sau creativă sunt, de asemenea, mai puțin probabil să facă o evaluare prea mare a muncii lor dacă…priectul nu este „terminat”.
Cunoașterea efectului IKEA este valoroasă pentru oricine încearcă să aducă o idee nouă în lume, indiferent dacă obține sprijin pentru un proiect de inovație la locul de muncă, lansarea unui produs nou sau creație artistică.
Înțelegerea faptului că ceilalți oameni nu văd creația ta la fel cum o faci tu, pentru că pui un preț prea mare pe munca pe care ai depus-o, poate elimina o mare parte din durerea care vine odată cu lansarea acesteia în lumea largă.
Dacă ar fi să enumăr motivele pentru care nu ne respectăm propriile obiective, adică nici mai mult nici mai puțin decât cele pe care noi înșine (uneori aparent, vom vedea în continuare) ni le fixăm, aș depăși numărul de cuvinte pe care mi l-am propus pentru acest articol. Vreau să fiu scurt și la obiect.
Exemple de obiective (poate chiar pentru 2022)? Să slăbesc, să merg la sală, să urmez un curs de dezvoltare personală sau chiar să merg într-o terapie, să acord mai mult timp hobby-ului meu și așa mai departe.
Așadar, motivele pentru care nu ne ținem de obiectivele și angajamentele noastre sunt de fapt o combinație de gânduri, credințe (unele raționale, altele iraționale) și emoții care ne frânează și ne scot de pe drumul către atingerea obiectivelor. Ca și cum un vânt sau o furtună puternică te scot de pe drumul tău.
Să luăm un exemplu de obiectiv și ce se poate întâmpla cu acesta:
anul trecut ți-ai propus să mergi mai mult la sală, chiar ai făcut acest lucru, te-ai dus constant la sală, vreme de o lună de zile, de trei ori pe săptămână.
acasă la tine, în baie, ai două lucruri: o oglindă mare și un cântar pitit pe undeva, însă ambele nu reflectă prea bine eforturile tale. Nu ai slăbit suficient de mult și pătrățelele nu se văd, oricât ai privi în afurisita de oglindă (acum regreți că ai pus în baie o oglindă de doi metri pătrați).
după „vizita” pe cântar și aparent mai hotărât ca niciodată, ai mers iarăși la sală; dar ceva s-a schimbat: începi să te compari cu ceilalți și nu știi cum se face că privirea se oprește doar asupra celor mai musculoși bărbați sau asupra celor mai suple femei (mă opresc aici cu descrierile).
din acest moment ceva s-a schimbat, pentru că nu mai ai chef să mergi la sală, începi să amâni antrenamentele, nu te mai simți motivat și…și…(drumms)…începi să te simți rușinat, vinovat etc.
Da, au apărut acele gânduri, emoții, convingeri care te vor deraia de la atingerea obiectivelor tale. Și iată trei dintre motivele psihologice care stau la baza acestui fapt.
1. Obiectivul tău este prea focusat pe rezultate.
pixabay.com
Da, dar…nu orice obiectiv trebuie să fie măsurabil și finalizat cu un rezultat? Intr-o oarecare măsură, da, așa ar trebui. Însă nu e singurul lucru care contează și voi explica în continuare de ce nu e de preferat să te concentrezi doar pe rezultat. Haide să vedem cum gândesc în general oamenii și de ce sunt importante rezultatele:
în exemplul cu mersul la sală, rezultatele care ar putea arăta că obiectivul este atins, sunt date de kilogramele pe care le-ai dat jos, de felul cum arăți (în comparație cu tine, cel de acum câteva luni, nu cu ceilalți oameni pe care i-ai mai văzut tu la sală), poate de kilometrii făcuți pe bandă, de numărul de flotări sau tracțiuni si așa mai departe. Rezultate!
un alt exemplu ar fi cu mâncatul sănătos, că doar nu mănânci sănatos doar de dragul alimentației, ci pentru că-ți dorești să ai o tensiune arterială mai bună, un colesterol mai mic, poate că mai slăbești (iarăși) și că vei avea mai multă energie. Rezultate!
sau poate că-ți propui să muncești mai puțin (și mai productiv) pentru a putea petrece mai mult timp cu iubita sau iubitul tău, pentru ca relația voastră să devină mai bună, mai deschisă, mai fericită, cu un sentiment mai puternic de încredere și intimitate. Tot rezultate!
Nimic greșit până acum, e normal să-ți fixezi obiective și să-ti dorești să atingi anumite rezultate (așa vei ști că ți-ai atins obiectivul), dar poate fi destul de frustrant pe termen mai lung să fii prea focusat pe rezultate. Pentru că, în mod absolut ironic și chiar paradoxal, a fi prea concentrat pe rezultat, în condițiile în care durează prea mult atingerea lui, poate conduce la descurajare, autosabotare și renunțare.
Uite un alt exemplu des întâlnit astăzi, poate mai bun decât cel precedent! Multi oameni își propun să devină mai puțin stresați, mai puțin ocupați, să devină mai calmi și mai liniștiți (obiectiv). Pentru acest lucru vor practica diferite tehnici de relaxare, de meditație sperând că vor deveni relaxați, prezenți, mai puțin îngrijorați și anxioși (rezultate). Gândind în mod constant și poate excesiv la acest lucru (la rezultatele de atins), dar din poziția actuală a omului stresat și anxios, care se întreabă „dar eu când voi ajunge să fiu mai relaxat și mai calm?” (rezultatul dorit), vor vedea și simți cum de fapt se mărește distanța dintre locul în care se află în prezent (stres și anxietate) și locul unde doresc să ajungă (calm și relaxare)!
Ce vreau să spun este că a fi prea concentrat pe obiectiv și pe rezultatul final, te poate împiedica să ajungi acolo unde îți dorești. Ironic, nu?
Când vine vorba de obiective, poate ar fi mai potrivită o abordare orientată spre proces? Și mai puțin pe rezulate? Ar fi mai frumos să abordezi o strategie de tipul „set and forget”? Ar fi mai bine să te focusezi pe obiceiuri și mici rutine care aplicate în mod consecvent te vor duce către atingerea obiectivului tău? Poate prinzi mai mult curaj și mai multă încredere astfel? Mai multă motivație și determinare? Oare ce-ar fi să incerci!? Poate că nu dă rezultate imediat, dar poate că da!
2. Perfecționismul
pixabay.com
Perfecționsimul este „preferatul” meu, pentru că mulți cred și consideră chiar, că este o calitate, asta până își dau seama că tocmai această calitate îi împiedică la propriu să-și atingă obiectivele. Nu, perfecționsimul nu are de-a face cu performanța. Poate că este bine să fii perfecționist într-un anumit domeniu profesional, dar nu în toate aspectele vieții tale.
Uite un exemplu:
Ești genul de persoană căreia îi place să facă chestii prin casă, din categoria DIY și te simți motivat (și cu „ajutorul” soției sau partenerei); îți propui să zugrăvești niste pereți cu o culoare pastelată, să pui un tapet interesant, să pui niște faianță colorată prin baie…imaginația e la liber!
Binențeles că te documentezi temeinic, surse sunt destule, iar după ce ai o idee destul de clară despre cum vrei să arate, încântat te apuci de lucru.
Hm…pe măsură ce înaintezi în lucrări, ceva se întâmplă…parcă nu iese ca în poze! What a heck? Nu iese așa cum ai sperat!
Parcă tapetul nu se îmbină atât de bine, mai sunt și zone unde nu se lipește perfect, iar plăcile ceramice atât de faine în cutie, de ce deodată arată altfel pe perete? Rosturile dintre ele nu sunt la fel de sus până jos! Sună cunoscut?
Încet, pe furiș se strecoară ceva în sufletul tău și nu te simți așa cum te așteptai…
Te uiți la opera ta și te gândești că putea fi mai bine… tapetul să se îmbine perfect peste tot, distanța dintre plăci să fie aceeași, vopseaua să fi avut aceași textură peste tot.
Pur și simplu, nu seamănă cu ce ai avut tu în minte și nici nu a fost atât de ușor cum ți-ai imaginat.
După un timp, aceste gânduri și emoții descurajante îți macină motivația și te grăbești să închei cu renovarea, lucrările nu sunt gata și îți spui că mai trebuie să mai faci și altceva, nu doar zugrăveala (care la început avea denumirea de amenajare, iar tu erai un decorator de interioare). Dar, lucrarea asta neterminată, va fi un martor constant a faptului că tu nu te ții de obiectivele tale și că nu poți face lucrurile suficient de bune.
Bineînțeles, că în exemplul de mai sus poți înlocui zugrăveala…pardon, redecorarea interioară, cu orice altceva îți trece prin minte: grădina casei tale, scrisul, muzica, gătitul, curățenia, pictura etc.
Dacă ai un dram de corectitudine față de tine, ai recunoaște că realist ar fi să accepți că nu are cum să arate „lucrarea” ta, ca cea de pe nu știu ce site, sau de pe Facebook sau Instagram. Dar, totuși simți că ar fi fost fain să arate mai bine…și încet, încet faci trecerea către critica de sine (în loc să te gândești că te compari cu niște fotografii și cu niște profesioniști în ale zugrăvitului sau ale fotografiei) și către emoții descurajatoare.
Problema cu perfecționismul nu este dată de standardele înalte, ci de faptul că perfecționiștii nu tolerează emoțiile dificile.
Înca o dată: perfecționismul nu are de-a face față cu standardele înalte sau cu performanța, ci cu intoleranța emoțiilor dificile, pentru că pe termen lung perfecționiștii nu sunt dispuși să se simtă mai puțin decât perfect. Până la urmă este vorba de inteligență emoțională, să-ți recunoști emoțiile și să fii în regulă cu ele. Este în regulă să nu-ți iasă lucrurile perfect din prima, este în regulă să te simți un pic dezamăgit de asta, iar dacă vrei ca data viitoare să iasă mai bine, trebuie să eviți să judeci cum te simți. Dacă insiști să te simți perfect după ce ai realizat ceva, orice, ai foarte mari șanse să nu-ți atingi niciodată obiectivele. Iată, acesta a fost motivul numărul 2.
3. Ți-ai fixat obiective, dar nu sunt ale tale!
pixabay.com
Există atăt de multe exemple în cazul ăsta, încât nu știu cu care să încep: obiective personale – la sală, timp liber, viață sănătoasă, timp cu familia, educația copiilor („uite ce fac ceilalți părinți cu propriile odrasle, pian, înnot, limbi străine, robotică etc) sau obiective profesionale – alt job, alt salariu, altă funcție și așa mai departe. Bineînțeles că nu e nimic în neregulă să-ți dorești altceva pentru tine și familia ta, dar fă-o în acord cu puterea și capacitatea ta interioară și cu conjuctura ta de viață actuală. Dacă simți că e musai să-ți fixezi noi obiective din categoria celor de mai sus, iar în loc de entuziasm simți îngrijorare și teamă că nu-ti vei putea atinge obiectivele, atunci va apărea imediat și teama că s-ar putea să ratezi, la pachet cu autocritică și vinovăție.
De ce se întâmplă acest lucru, alegerea de obiective care nu sunt practic ale noastre? Pentru că suntem ființe sociale, pentru că suntem conectați cu alți oameni care sunt fie prieteni, părinți ai colegilor copiilor noștri, colegi de serviciu, cunoștințe etc. Iar asta înseamnă, printre altele, că dorințele și obiectivele noastre sunt mai mult sau mai puțin influențate (ca să nu zic contaminate) de ceea ce își doresc ceilalți!!
Îți propui să citești mai mult? Este pentru că îți place într-adevăr să citești, sau pentru că tocmai ai găsit un autor care scrie pe gustul tău? Sau pentru că pe rețelele sociale apare un „guru” care recomandă minim 50 de cărți de citit care sigur te vor face mai înțelept? Sau pentru că cineva a recomandat pe nu știu care rețea socială că e bine să citești în fiecare zi două pagini?
Ne spunem nouă înșine că este important pentru copii noștri să ia lecții de vioară sau de pian!? Dar este pentru că dorim cu adevărat asta pentru copilul nostru, care are aptitudini în direcția asta, sau pentru că așa fac și ceilalți părinți și ne este teamă că nu vom fi la fel de apreciați printre cunoștințele noastre?
Îți propui să-ți deschizi propria afacere. Dar ai acest obiectiv pentru că ai într-adevăr abilități de antreprenor și simți că asta te-ar împlini cu adevărat? Sau pentru că așa au procedat unii dintre prietenii tăi sau pentru că se vorbește pe social media despre cât de ușor se câștigă mulți bani din … practic orice!?
Așadar, merită să reflectezi temeinic asupra obiectivelor tale, întrebându-te…este scopul tău? De ce e important pentru tine? Care sunt valorile personale din spatele acestui obiectiv?
Pentru că, dacă urmărești un obiectiv atrăgător și provocator, dar având în spate o motivație eronată, este foarte posibil fie să nu reușești, fie să acumulezi doar multă frustrare și implicit să te simți inadecvat.
Imaginea de sine. Stima de sine. In căutarea sinelui. În sinea mea. În sinea ta. Respectul de sine. Drumul către sine. De la sine.
Și…în cele din urmă, dar nu ultima… încrederea în sine, care este un sine qua non, fără de care nimic nu poate avea loc.
Lipsa încrederii în sine, duce la îndoiala permanentă de sine, la imposibilitatea de a lua decizii (chiar și pe cele ușoare), la perfecționism extrem, la stimă de sine scăzută și lista poate continua.
Ce poți rata din cauza lipsei de încredere în sine? Lucruri extraordinare din viața ta, ăsta e singurul răspuns.
Poate că par dure cuvintele următoare, dar lipsa încrederii în sine poate duce la:
Abandonul unei cariere extraordinare.
O operă de artă incredibilă nu a apărut niciodată pentru că artistul nu a avut încredere în el însuși.
O relație de iubire care nu s-a format niciodată pentru că un bărbat sau o femeie nu au avut încredere în ei înșiși.
Din păcate, încrederea scăzută în sine a multor oameni nu se „vindecă” de la sine (!!), ci mai mult decât atât, se înrăutățește în timp.
Problemele pleacă din faptul că majoritatea oamenilor crede că lipsa încrederii în sine își are rădăcina în evenimentele din trecutul lor și nu în obiceiurile lor actuale (în ceea ce fac și în ceea ce nu fac).
Vrei să ai mai multă încredere în tine? Atunci ai grijă la aceste obiceiuri care îți sabotează încrederea în sine și fă ceva pentru a le elimina.
Să trăiești în trecut.
Mulți oameni au prostul obicei de a se gândi excesiv la trecut, binențeles în primul rând la greșeli, eșecuri, nenorociri, accidente samd. Este vorba de fapt de o ruminație a acelorași gânduri, mereu și mereu, fără oprire. E o analiză continuă fără nici o concluzie, de parcă ar reuși să mai schimbe ceva sau ca și cum ar vrea să fie pregătiți să le evite în viitor. Dar ghici ce, nimic nu se repetă identic, nici lucrurile rele, nici cele bune. Așa că nu vei fi pregătit niciodată suficient de bine în caz că se repetă situația (asta sigur nu ajută anxioșii).
Dar, iată vestea bună…reflecția sănătoasă!!!
Cum? Reflecția sănătoasă poate conduce la noi perspective, la acțiune și la schimbarea comportamentului. Ruminția este nesănătoasă, nu are nici un beneficiu și este total contraproductivă. Reflecția sănătoasă este deliberată și intenționată: te gândești la trecut dintr-un motiv anume și pentru o anumită perioadă de timp. Ruminația nesănătoasă, pe de altă parte, este ceva pe care pur și simplu te trezești că o faci – ca un obicei prost (ceea ce și este!). Este compulsivă!
Ba mai mult chiar, ruminarea cronică asupra greșelilor și eșecurilor din trecut, îți antrenează și creierul să creadă că nu ești de încredere, că nu poți face față problemelor (tot gândindu-te la ele, le ții în viață) ceea ce în final te face și anxios și deprimat.
Gandeste-te la asta…dacă îți amintești în mod constant că ai greșit sau că nu ți-a ieșit precum ai vrut, vei mai fi surprins că îți este greu să ai încredere în tine?
Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, privește înainte spre viitor, nu inapoi, spre trecut Da, îți poți asuma responsabilitatea pentru greșelile tale și poți învăța din ele, dar după asta… viața este în fața ta.
2. Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor
Îngrijorarea cu privire la viitor este cealaltă față a ruminției despre trecut.
Oamenii cred că cineva trebuie să se gândească și la ce se poate întâmpla în viitor, că deh, după ce s-au tot gândit la trecut și la ce s-a întâmplat cândva, e firesc să fie pregătiți pentru ce e mai rău, logic… nu? Uite așa se conving pe ei înșiși că grijile lor care sunt deja cronice, au devenit și inevitabile sau chiar necesare pentru că, ei bine, trebuie să fii pregătit pentru ce-I mai rău, corect?
Nu. Iată eroarea de gândire: îngrijorarea este fundamental diferită de planificarea eficientă și rezolvarea problemelor.
Prin definiție, îngrijorarea este gândirea inutilă la aspecte negative din viitor. Planificarea și rezolvarea problemelor poate fi dificilă, deoarece e nevoie de muncă și dăruire, dar în final ne conduc la ceea ce ne dorim: rezultate!
Singurile lucruri la care duce îngrijorarea, sunt stresul și anxietatea, pe care le simți în prezent, la pachet cu încrederea în sine scăzută și lipsa de încredere pe termen lung. Are mai mult sens dacă pui întrebarea astfel: câtă încredere generezi în mintea ta dacă îți faci griji în mod constant pentru fiecare rezultat negativ posibil din viitor?
Dar de ce ne îngrijorăm, de ce o facem totuși dacă doar ne produce anxietate și ne distruge încrederea în noi înșine, fără nici un plus pentru noi? De ce?
Pentru ca îngrijorarea ne oferă iluzia controlului.
Viața este plină și de lucruri triste, dezamăgitoare și frustrante. Și capacitatea noastră de a schimba de fapt majoritatea acestor lucruri este mult mai limitată decât ne place să credem.
Dar confruntarea cu limitările și neputința noastră (și cu toată durerea care ar urma cu ea) este profund înfricoșătoare. Așa că ne facem griji pentru că ne face să simțim că avem control și că putem face ceva.
Dar în cele din urmă, iată capcana: nu poți controla atât de mult pe cât ți-ai dori!
Nu ar fi mai bine să te obișnuiești cu această realitate, decât să continui să trăiești în negare, îngrijorare cronică și încredere în sine scăzută?
3. Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale
Atât s-a vorbit despre emoții, și de foarte multe ori în contradictoriu, încât s-a creat o mare confuzie! Să am încredere în emoțiile mele?
Răspunsul meu… NU.
Nu doar în emoțile tale.
Cum… scopul nu este să intri mai mult în contact cu sentimentele și emoțiile tale?
Ba da, dar există o diferență enormă între a-ți asculta emoțiile pe de o parte și a avea încredere în ele orbește și a acționa numai în virtutea lor.
Exemple:
Ar trebui să ai încredere în furia ta, în momentul în care iubita sau iubitul tău face o remarcă la adresa ta, sarcastică după părerea ta, în timp ce sunteți în oraș sau oriunde? Ce faci, răspunzi cu aceași monedă? Ar trebui să ai încredere în furia ta?
Șeful tău îți oferă o promovare, dar anxietatea ta ar putea să crească și să te îndemne să spui NU, pentru că nu știi dacă vei face față, e multă presiune, e mai multă muncă, mai multă responsabilitate…dacă vei greși, dacă nu vei reuși? Spune, ar trebui să ai încredere în anxietatea ta?
Cu atât de multă mediatizare și „romanțare” a emoțiilor, acestea au ajuns pe un piedestal, dar în realitate, ele sunt doar unul dintre multele aspecte ale psihicului uman precum senzația, percepția sau gândirea.
Ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te încrezi exclusiv în ele, pentru că te vor bulversa și te vor încurca, tot atât de des pe cât te vor și ajuta…uneori.
Pariez că ai întâlnit oameni în viața ta, fermecători într-un anume fel, care se conduc după principiul ”fac după cum îmi spune inima”! Crezi că pe ei îi ocolește suferința? Ți se par niște oameni cu încredere în sine? Siguri pe ei? Și cu rezultate? Și fericiți?
Este ok să devii conștient emoțional de sine, dar cum ai putea avea încredere în tine pentru a te concentra și să incepi și să finalizezi un proiect important pentru tine, dacă anxietatea decide pentru tine??
Cum ar putea avea încredere în tine partenera sau partenerul tău, dacă tu mereu vei ceda primului impuls, respectiv furiei tale? Dar tu, cum vei avea încredere in tine că poți fi un partener capabil să facă față „valurilor” dintr-o relație?
Cu toate acestea, ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te bazezi exclusiv pe ele.
4. Să fii perfecționist
Perfecționismul este un rezultat al gândirii de tipul „totul sau nimic”:
dacă nu primesc 10 sunt un elev slab.
dacă o fată nu mă place sau nu mă iubește, sunt respingător.
nu pot scrie acest articol pentru că știu că multor oameni nu le va plăcea.
Cu cât standardele sunt mai înalte și aproape imposibil de atins…cum vei avea vreodată încredere în tine?
Dar de ce? De ce atât de mulți oameni cad în capcana perfecționismului, cu toate relele și belele pe care le aduce cu sine: stres, anxietate și încredere în sine scăzută?
Iată chestia cu psihologia perfecționismului:
Perfecționismul nu înseamnă să faci perfect, mulți vor recunoaște că standardele lor sunt total nerealiste! Pare paradoxal, dar perfecționiștii sunt conștienți că nu are cum să fie perfect cutare lucru, să iasă perfect acel proiect sau să fie o lucrare perfectă!
Este vorba de fapt, despre a se simți perfect. Ei caută „perfecțiunea” în a se simți perfect, pentru că de fapt nu este vorba despre de eșecul în sine (care poate fi de folos, știm asta cu toții)…ci de faptul că toleranța lor față de anxietatea asociată este minimă spre deloc (plus un grad de anticipare nefiresc și așteptări nerealiste) și nu mai ajung să pună în practică lucrul pe care și l-au propus de fapt sa-l facă!
Este paradoxal…dar perfecționiștii trăiesc pe un tărâm imaginar, trăiesc mai mult în mintea lor! Și mare păcat, pentru că în majoritatea lor sunt niște indivizi extrem, dar extrem de buni și capabili. S-ar lega bine aici și sindromul impostorului, dar lăsăm pe altă dată, ajunge o pastilă amăruie pe ziua de azi.
De exemplu: un blogger perfecționist refuză să-și pună pe site articolul și acesta să devină public, nu pentru că „nu știu cine” îi va da un hate sau un dislike, ci pentru că nu va putea tolera avalanșa de emoții negative, precum anxietatea extraordinară, care vine ca urmarea gândului că cineva crede că articolul nu e bun. Perfecționistul nu are o problema cu articolul (despre care recunoaște ca ar putea fi mai bine scris, că nu e perfect etc), ci are o problemă foarte mare cu emoția, adică anxietatea care îl cuprinde la gândul că cineva ar putea spune că nu e bine…și uite așa, o frumusețe de text va zace în „my doc”…Dar, nu e cazul de față. Deci, e vorba de o slaba toleranță a unei emoții imperfecte.
În cele din urmă, perfecționismul te poate împiedica să ai încredere în tine pentru că nu vei ajunge să faci ceea ce trebuie, pentru că anticipezi că nu te vei simți perfect. Sau, să încerc și altfel…în ciuda faptului că te simți acum anxios sau trist sau rușinat, fă ceea ce ai de făcut!
Ce dacă te simți rău, ce dacă simți că te strâng chingile anxietății… fă ceea ce ti-ai propus… pentru că de fapt asta este superputerea ta, să ai toleranță la starea de rău, să stai în emoția asta oricum, să înveți să trăiești cu ea.
5. Să procrastinezi
Procrastinarea înseamnă amânare până în ultimul moment, până la termenul limită și de multe ori peste, de fapt ți-ai încălcat o promisiune față de tine. Și creierul tău este atent…
De exemplu, ți-ai spus că în sfârșit vei începe și chiar termina, proiectul de la facultate. Sau proiectul de la job. Sau acea lucrare pentru un client.
Dar chiar înainte de a face primul pas, privirea îți aluneca în gol și simți că te cuprinde un soi de îngrijorare, hai să-I zicem pe nume – anxietate, emoție pe care am văzut mai devreme că nu o tolerezi, e greu să stai cu ea. Și ce faci în schimb…începi să-ti muți lucrurile pe birou, ba chiar schimbi și locul, te ridici de la birou și-ti spui că „hei, nu pot lucra în dezordinea asta”…e o formă de raționalizare care te face să te simți bine pe moment. Ai făcut totuși ceva, te simți bine pe moment…dar nu e ce trebuie, te amăgești de fapt, nu ai făcut nimic.
Ce consecințe apar? Tocmai ți-ai „dresat” cel mai bun prieten al tău, creierul, că nu poți să-ți respecți promisiunile, că angajamentele sunt grele și de neîndeplinit, că nu poți…că nu poți, așa ca hai să amânăm.
E surprinzător faptul că te chinui să ai încredere în tine? Amânarea cronică a devenit un obicei și tu tot te întrebi de ce nu ai încredere în tine?
Procrastinarea e treabă grea, nu ascund acest lucru, nu se „vindecă” pocnind din degete, plus că are o grămadă de alte conscințe pe plan psihologic…dar asta într-un alt articol.
6. Să eviți și să nu-ți asumi.
Iarăși mă întorc la emoțiile dificile și ce se mai face cu ele atunci când apar. Se caută o sursă de liniștire, de atenuare, de evitare, de rezolvare, spune-I cum vrei, în afara ta, în exterior. Gestionarea emoțiilor e treabă grea…și atunci de ce să nu o facă altcineva?
De exemplu:
La prima dificultate la noul job, pui mâna pe telefon si-ți suni mama să te plângi și să-ți spună ce să faci. Ce mesaj îi transmiți creierului tău?
Ești dezamăgit de ceva sau de cineva și primul lucru pe îl faci îți suni cel mai bun prieten să-ți spună ceva de bine despre tine, să te faca să te simți mai bine…ce mesaj îi trasnmiți creierului tău?
La facultate ești frustrat de profesorii tăi și primul lucru pe care îl faci, te plângi interminabil pe grupurile de watsup, ce mesak îi transmiți creierului tău?
Toate exemplele de mai sus plus alte multe altele, nu vor face altceva decât să-ți distrugă pe de o parte relațiile tale (apar conlicte, resentimente, critici etc), iar pe de altă parte, binențeles, încrederea în sine.
Dacă tu îi spui creierului tău că ori de câte ori te confrunți cu emoții neplăcute, cel mai bine este să le descarci în altă parte, pentru că tu nu te poți descurca cu ele…de ce ar avea încredere creierul tău în tine? Hm?
Binențeles că este benefic să comunici cu alți oameni pentru a primi sprijin emoțional din când în când, dar uneori e necesar să lucrezi cu tine și cu emoțiile tale.
În primul rând este responsabilitatea ta de a gestiona emoțiile dificile.
7. Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară
Mereu și dintotdeauna, cele mai triste povești pe care le-am auzit au fost cele despre oamenii care au renunțat la visele și pasiunile din copilărie pentru că nu erau pe placul părinților sau pentru că nu știu ce profesor a avut o zi proastă și a criticat un copil, când de fapt trebuia să fie suportiv etc.
Medici care își fac meseria în virtutea inerției, când ei sunt de fapt pasionați de literatură sau filozofie.
Avocații care sunt epuizați cronic la locul de muncă pentru că sunt cu adevărat interesați de muzică sau de psihologie.
Ingineri care nu-și suportă munca pentru că ceea ce le-a plăcut cu adevărat a fost tâmplăria sau designul grafic.
Ce îî spui propriului creier dacă tu petreci zeci de ani ascunzând pasiunile și curiozitatea autentică în favoarea a ceea ce societatea sau familia ta consideră că este important?
Da, îți înveți mintea – pe tine însuți – că ceea ce vrei și ești curios nu este important. Și chiar mai rău, că dorința ta nu este la fel de importantă ca dorința altor oameni.
Și asta, dragii mei, este o configurație ideală pentru lipsa încrederii în sine.
Pentru că, dacă te gândești bine, ai luat una dintre cele mai importante decizii din întreaga ta viață – cariera ta – și ți-ai spus:
„Nu pot avea încredere să-mi urmez propria pasiune și chemare interioară când vine vorba de cariera mea, așa că am să mă bazez pe alți oameni pentru a lua această decizie în locul meu”.
Nu sună bine deloc, cum naiba să nu ai probleme cu încrederea în sine dacă situația este precum cea de mai susl?!
Ce să faci ca să-ți regăsești încredrea în sine? Să ai curajul — da, uneori este nevoie de curaj! — să-ți urmezi pasiunile și chemarea interioară, chiar dacă acestea nu sunt chiar agreate de familie, partener de viață, prieteni sau oricine altcineva.
Aproape tot ce trebui să ții minte:
Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, evită obiceiurile care îți subminează încrederea în tine și fă ceva pentru a le elimina:
Elaborat de psihologul Daniel David în 2012, în baza dezvoltărilor mai recente din terapia raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală; versiuni anterioare ale Decalogului Raţionalităţii au fost publicate de acelaşi autor, începând din anul 2000 (vezi şi aici).
Pentru a viaţă raţională şi fericită a se citi zilnic, dimineaţa sau seara înainte de culcare, timp de o lună, iar apoi, cu rol preventiv, o dată pe lună:
1. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, nu înseamnă că eşti fără valoare ca om, ci doar că ai avut un comportament mai puţin performant, care probabil poate fi îmbunătăţit în viitor. Ca om eşti valoros prin simplul fapt că exişti. Aşadar, este bine să te accepţi necondiţionat, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi accepţi imediat şi necondiţionat şi eşecurile, fără să încerci măcar să le corectezi, atât cât este omeneşte posibil.
2. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început. Indiferent cât de rău este răul care ţi s-a întâmplat, nu este cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla!
3. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.
4. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, nu înseamnă că tu sau ei sunteţi fără valoare ca oameni, ci doar că au avut un comportament inadecvat care, în principiu, poate fi schimbat în viitor. Ceilalţi sunt valoroşi ca oameni prin simplul fapt că există. Aşadar, este bine să-i accepţi necondiţionat ca oameni, dar asta nu înseamnă că trebuie să le accepţi imediat şi necondiţionat şi comportamentele inadecvate, fără să încerci, atât cât este omeneşte posibil, să-i faci să şi le corecteze
5. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.
6. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.
7. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, nu înseamnă că viaţa este nedreaptă şi/sau că tu eşti fără valoare ca om. Viaţa este un amestec de bun şi rău, iar noi ar trebui să maximizăm (dacă se poate) şi/sau să vedem binele, reducând (dacă se poate) şi/sau învăţând din rău.
8. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început.
9. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, poţi tolera/suporta acest lucru şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început
10. SINGURUL LUCRU CARE TREBUIE – deşi şi acesta este condiţional, non-absolutist: doar dacă doreşti să fii sănătos şi fericit – ESTE CĂ NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE. Faptul că îţi doreşti un lucru foarte mult şi faci tot ceea ce este omeneşte posibil să-l obţii, nu înseamnă că acest lucru trebuie să se întâmple cu necesitate. Altfel spus, este bine să înţelegem şi să acceptăm faptul că nu scrie nicăieri că dorinţa noastră, fie ea intensă şi justificată prin efortul angajat în atingerea ei, trebuie să devină realitate doar pentru că noi dorim şi luptăm pentru asta. Numai cerinţele/dorinţele lui Dumnezeu pot dobândi obligatoriu realitate ontologică (devin realitate); dorinţele noastre devin uneori realitate, iar alteori, chiar justificate fiind, rămân simple dorinţe deoarece viaţa şi/sau ceilalţi ni le blochează (sau chiar nu dau doi bani pe ele). Aşadar, este bine să ne dorim lucruri, să luptăm pentru ele, dar, în acelaşi timp, să fim gata să acceptăm faptul că, în ciuda efortului nostru, s-ar putea să nu se întâmple ceea ce ne dorim. Ar fi bine să înţelegem şi să acceptăm acest lucru!
Coach: Așadar, ce crezi că ai putea face să-ti rezolvi problema?
Client: Nu știu!
Coach: Si dacă ai ști, ce-ai face? Sau dacă ai ști, care ar fi răspunsul?Sau ce ar trebui să faci ca să afli?
Cam așa ar putea decurge dialogul dintre un coach și clientul său.
Coaching-ul este un parteneriat intre coach si client, prin care clientul isi doreste ceva specific, să se dezvolte, să schimbe sau să imbunătățească un aspect al vietii sale, profesionale sau personale.
Coaching-ul are doua mari direcții pe care s-a dezvoltat, life coaching si business coaching.
Life coaching se adreseaza persoanei în afara sferei sale profesionale și vizeaza aspecte care țin de alegerea unei cariere, schimbări de job, sănătate, relații personale, regăsirea motivației.
Business coaching-ul se adresează managerilor, liderilor din diferite organizații, antreprenorilor, echipelor de vânzări din firme și este folosit pentru îmbunătățirea performanțelor, dezvoltarea și realizarea obiectivelor profesionale.
Majoritatea oamenilor vin la coaching atunci când în viața lor apar anumite schimbări fortuite de situații de la locul de muncă (firma la care lucrează se relochează, se fac restructurări de personal sau pur și simplu falimentează), apar probleme în viața personală (separare, despărțire) sau când au sentimentul că nu au luat cele mai bune decizii legat de ceva specific din viața lor.
Sunt foarte dese situațiile când oamenii vin la coaching când simt nevoia de a-și clarifica opțiunile si obiectivele care i-ar face împliniți, când doresc să construiască relații personale mai puternice cu cei din jur, când vor să identifice și să înlăture acele obstacole mentale care îi fac să nu se simtă mulțumiți de ei înșiși.
Coach-ul crează un mediu și un spațiu favorabil învățării și descoperirilor, in care clientul isi va găsi propriile soluții la problemele sale si isi va dezvolta propriile mijloace de a-si realiza ambițiile.
Coaching-ul este un demers orientat către viitor, către atingerea de scopuri, bazat pe acțiune. Coachingul nu este terapie, mentorat sau supervizare.
Sunt oameni care nu doresc să vorbească despre trecutul lor, despre copilăria lor sau despre experiențele lor interioare, nu vor deci să pornească pe o cale terapeutică.
Pur și simplu doresc să discute despre viitor, vor să-și planifice viața (să găsească un echilibru între muncă și familie) și să găsească soluții la problemele lor pornind de la o gândire pozitivă și înlăturarea gândirii negative.
Coaching-ul este un proces care stimuleaza puternic motivația și dorința de schimbare și care încurajează sentimentul că noi putem influența ceea ce se întâmplă în viața noastra prin accesarea resurselor noastre interioare.
Cel mai ușor se va înțelege ce este coaching-ul și cum poate fi acesta folosit, prin exemple concrete, pe care periodic le voi pune pe site. Un exemplu este chiar aici!