Categorie: Dezvoltare personală

Exerciții practice

Recunoștința.

Cultivarea recunoștinței este cheia pentru a trăi o viață împlinită, așa credea filozoful grec Epicur. El a spus: „Recunoștința nu este doar cea mai mare dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”. Interesant este că la o distanță de peste 2000 de ani, cercetările științifice au arătat că exersarea în mod regulat a recunoștinței are o serie de beneficii pentru bunăstarea psihică a celui care o practică. Poate crește starea de bine generală, productivitatea, sănătatea fizică și relațiile cu ceilalți. Oamenii care practicau în mod regulat recunoștința au raportat niveluri mai ridicate de emoții pozitive, s-au simțit mai conectați și au ajutat mai mult pe ceilalți. Sunt studii care atestă că practicarea recunoștinței scade anxietatea, ocolește depresia, crește empatia, scade agresivitatea, crește calitatea somnului și nu în ultimul rând îmbunătățește încrederea în sine.

Sunt zeci, poate sute de studii pe tema recunoștinței. Dacă ești curios, uite aici puncte de plecare:

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/
https://scholar.google.com/
https://www.sciencedirect.com/.

Dar beneficiile recunoștinței depășesc fericirea individuală. Când ne exprimăm aprecierea față de ceilalți, nu numai că le recunoaștem valoarea, ci și întărim legătura dintre noi. Cercetările au arătat că cuplurile care practică în mod regulat recunoștința unul față de celălalt au relații mai puternice și mai împlinite.

Deci, cum poți începe? Este ceva ușor, o simplă practică…să scrii un lucru pentru care ești recunoscător în fiecare zi, pe un post-it (sau în telefon). Poate face o mare diferență. Post-it-ul îl pui într-o cutie sau orice altceva, care poate sta pe biroul tău. Cu telefonul este și mai simplu, cam toate smartphone-urile au o aplicație de notițe.

Studiile au arătat că ținerea unui jurnal de recunoștință poate duce la creșterea sentimentelor de fericire și satisfacție față de viață.

Începi propoziția cu ”Sunt recununoscător (sau recunoscătoare) pentru…” și continui cu lucrul pentru care ești recunoscător: ”pentru ploaia de astăzi care a mai răcorit aerul, pentru cafeaua bună pe care o beau dimineața, pentru faptul că pot să-mi cumpăr ce vreau eu de mâncare (alți oameni nu au norocul ăsta), pentru că sunt sănătos și pot face multe lucruri…”, lista poate fi foarte lungă, care să includă lucruri importante, dar și mai mărunte (astea îmi plac mie mult). Citește ce ai scris, o dată, de două ori și zâmbește și simte recunoștința în minte și în corp.

Atât.

Nu pune presiune pe tine, exercițiul este simplu și-l poți face dimineața și seara. Poate că nu-ți vei aduce aminte toate lucrurile pentru care poți fi recunoscător, dar în timp o vei face și vei filtra ce e important pentru tine.

În scurt timp vei simți beneficiile exercițiului. Vei retrăi momentele frumoase, mintea se va obișnui să caute motive pentru a fi recunoscător și vei observa că de multe ori în viața ta ai trecut cu vederea multe lucruri care meritau aprecierea ta.

Nu în ultimul rând, te va face să realizezi care situații, persoane, momente te-au făcut să te simți bine. Ăsta e un lucru care te-ar putea ajuta să faci un pic de „curățenie” în viața ta, ce zici?

Există un „trick” psihologic fain pe care recunoștința îl face. Este puterea atenției. Cu cât te antrenezi mai mult să-ți amintești lucruri pentru care ești recunoscător, cu atât vei observa în mod natural lucruri pentru care să fii recunoscător, până când vei reuși să vezi ceva pozitiv în jurul tău.

Recomandare: după o perioadă de timp treci prin notițele tale și vei vedea ce te-a făcut să râzi, să zâmbești, să te facă să ai mai multă încredere în tine, să trăiești, să simți.

Această idee de a ne concentra asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători, este de asemenea, un principiu cheie al filozofiei stoice (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius). Stoicii credeau că, antrenându-ne să ne concentrăm pe ceea ce putem controla și să fim recunoscători pentru ceea ce avem, mai degrabă decât să ne oprim pe ceea ce ne lipsește, putem duce o viață mai mulțumită și împlinită.

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ceva ți-a trezit curiozitatea. Ascultă-ți intuiția și practică recunoștința. Altă metodă decât să practici de câteva ori exercițiul și apoi să vezi ce simți, cum te simți și ce s-a schimbat…eu nu știu. Ai de câștigat, nimic de pierdut. Fă-o pentru tine, nu trebuie să spui în stânga și în dreapta ”vai ce recunoscător sunt”. Recunoștința merge bine mână în mână cu modestia. Antrenează-ți atenția. Cultivați recunoștința. Fă din asta o practică.

Psihologie practică

Biasurile sunt o categorie largă de noțiuni din logică însemnând, în general, o exagerare în favoarea sau împotriva unui lucru, a unei persoane sau a unui grup în comparație cu alt lucru, altă persoană sau alt grup, într-un mod considerat a fi incorect sau injust.

Biasul cognitiv reprezintă o scurtătură mentală, manifestată adesea sub forma unei erori în procesul de gândire, care apare în momentul procesării informațiilor provenite din mediul înconjurător.

„Peak-End Effect” – este o euristică psihologică care schimbă modul în care ne amintim evenimentele trecute.

Ne amintim o întâmplare din viața noastră sau judecăm o experiență în funcție de felul în care am simțit aceste lucruri în momentele de mare intensitate emoțională vârf, precum și de felul cum ne-am simțit când s-au încheiat aceste experiențe.

Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba greacă (heuriskein) precum şi în limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi. Euristic sau euristica sunt termeni utilizaţi în mod curent pentru a defini acel procedeu de luare a deciziei (sau de găsire a unei soluţii) care nu analizează toată cantitatea de informaţie disponibilă în acest sens.

Revenind la „peak-end effect”, acesta este un concept psihologic care descrie modul în care oamenii își amintesc și evaluează experiențele trecute.

Acest fenomen a fost identificat și studiat de către Daniel Kahneman (https://psycnet.apa.org/doiLanding…), laureat al Premiului Nobel pentru Economie și de către colegii săi. Potrivit acestui concept, în evaluarea unei experiențe oamenii acordă o atenție deosebită momentelor cele mai intense (vârfurilor) și finalului acelei experiențe.

În schimb, alte detalii și durata întregii experiențe tind să fie mai puțin relevante în procesul de amintire și evaluare.

Primul aspect important este „vârful” experienței. Aceasta poate fi un moment deosebit de plăcut sau de neplăcut, cum ar fi un moment de extaz sau o durere intensă.

Indiferent de natura sa, vârful are un impact puternic asupra modului în care percepem și evaluăm ulterior experiența respectivă.

Al doilea aspect cheie este finalul experienței.

Chiar dacă o experiență nu a fost în întregime plăcută, dacă se încheie într-un mod pozitiv, acesta va avea un impact semnificativ asupra evaluării globale a întregii experiențe.

De exemplu, dacă o vacanță a fost, în general, obositoare și plină de efort, dar în ultima zi ai avut o experiență extraordinară, aceasta va influența în mod substanțial percepția ta asupra întregii vacanțe.

În ceea ce privește celelalte detalii și durata experienței, acestea sunt adesea uitate sau trecute cu vederea în procesul de evaluare.

De exemplu, o persoană care a petrecut o oră la un concert poate să nu-și amintească toate cântecele interpretate sau chiar să nu-și amintească exact cât timp a durat concertul.

În schimb, vor fi mai susceptibili să-și amintească un moment culminant din concert și cum s-a încheiat acesta. Acest lucru creează uneori o discrepanță între experiența reală și amintire.

Efectul vârfului și finalului are implicații semnificative în diferite domenii, inclusiv în marketing și publicitate. Companiile pot utiliza acest efect pentru a crea experiențe memorabile și pozitive pentru clienți, concentrându-se pe momentele deosebite și asigurându-se că experiența se încheie într-un mod satisfăcător.

Efectul de vârf are o influență puternică asupra amintirilor noastre – deci…deciziile noastre viitoare.

Și uneori funcționează împotriva noastră.

Kahneman spune: „Nu alegem între experiențe, alegem între amintirile experiențelor.”

Exemplu:

Un hotel în care am stat într-o vacanță acum ceva ani, are o tradiție.

Te întâmpină la intrare cu prăjituri, apă rece și un mic prosop umezit pentru a te șterge pe mâini sau pe față, după o lungă călătorie.

Este genial. Cum poți uita asta?

Gestul simplu de a oferi o prăjitură la check-in este sinonim cu promisiunea hotelului de a o feri oaspeților o primire deosebită și un sejur de neuitat.

Acest lucru crează un „peak-end effect” pozitiv în experiența oaspeților.

Oamenii ar putea uita toate facilitățile medii ale hotelului, dar își amintesc de acea prăjitură. Inteligentă mișcare.

Acest concept ne ajută să înțelegem că nu toate aspectele unei experiențe sunt egale în ceea ce privește influența lor asupra percepției noastre. Astfel, putem fi mai conștienți de modul în care proiectăm și oferim experiențe pentru a crea impact pozitiv asupra celorlalți.

De asemenea, în viața de zi cu zi, putem aplica acest concept în mod conștient pentru a ne îmbunătăți experiențele personale. Putem căuta să intensificăm momentele pozitive și să ne asigurăm că ne încheiem activitățile într-un mod plăcut. De exemplu, într-o seară la restaurant, putem alege cu grijă mâncarea preferată și să te asiguri că închei masa cu o prăjitură delicioasă la final.

„Peak-end effect” ne amintește că percepția noastră asupra experiențelor este modelată de emoțiile intense și de rezultatul final. Prin înțelegerea și aplicarea acestui concept, putem crea și evalua experiențe într-un mod mai conștient și mai plin de satisfacție.

În final, efectul vârfului și finalului ne arată că nu contează doar durata sau detaliile unei experiențe, ci modul în care aceasta ne afectează emoțional și cum se încheie. Așadar, să acordăm o atenție specială momentelor deosebite și să ne asigurăm că finalurile sunt memorabile, pentru a ne bucura de experiențe mai pline de semnificație în viața noastră de zi cu zi.

Efectul Ikea

Prejudecăți care ne afectează deciziile, creativitatea, încrederea în sine.

Efectul Ikea (sau de ce valorizăm atât de mult propriile idei)

Există tendința ca oamenii să-și iubească foarte tare propriile idei.

Nu neapărat pentru că ideile în sine sunt mai bune decât altele, ci datorită efortului pe care fiecare îl face pentru dezvoltarea și punerea în practică a acestora.

Când celorlalți nu le pasă atât de mult de ideea ta, pentru că firesc le au și ei pe ale lor, apare un sentiment puternic de dezamăgire.

Acest lucru se datorează unui bias cognitiv de care suferim cei mai mulți dintre noi, numit „Efectul IKEA”. (bias-ul este tendința de a exagera în favoarea sau împotriva unui lucru, persoane, grup în comparație cu alt lucru, persoană sau grup, într-un mod considerat incorect sau injust).

„Efectul IKEA” face ca oamenii să evalueze disproporționat de mult lucrurile pe care le-au creat, chiar dacă acestea sunt mai proaste decât alternativele de calitate superioară produse de altcineva.

Numele provine de la mobilierul IKEA, mobilier pe care aproape întotdeauna trebuie să îl asamblezi singur.

Această idee a făcut valuri atunci când o cercetare publicată în 2011 (https://myscp.onlinelibrary.wiley.com/…/j.jcps.2011.08.002) a arătat faptul că oamenii acordă o valoare mult mai mare lucrurilor pe care le-au produs ei înșiși (montat în cazul nostru).

De exemplu:

• Oamenii care construiesc o noptieră de la IKEA au fost dispuși să plătească cu 63% mai mult pentru ea, comparativ cu cineva căruia tocmai i s-a arătat produsul final.

• Oamenii care au făcut figurine origami cu animale, plante sau orice altceva, au fost dispuși să plătească cu de 5 ori mai mult decât cineva căruia i s-au arătat figurinele gata făcute (acum înțelegeți care este rostul atelierelor de olărit unde îți poți face singur farfuria cu care să pleci acasă?).

• Cei care au făcut figurinele de origami au presupus, că potențialii cumpărători vor plăti aceeași sumă ca și pentru figurinele origami făcute de experți adevărați în origami.

Așadar, oamenii par să acorde o valoare nerealist de mare pe ceva, după ce l-au creat cu mai mult sau mai puțin succes.

În plus, ei cred că alți oameni care nu au fost implicați în crearea acestuia, vor vedea aceeași valoare pe care o dau ei înșiși realizării lor.

Acest lucru ajută la înțelegerea dezamăgirii și șocului pe care oamenii îl primesc atunci când descoperă că potențialii lor clienți, nu sunt atât de interesați pe cât erau ei de convinși inițial.

Totuși, a existat și o altă perspectivă interesantă din cercetare: oamenii experimentează „Efectul IKEA”… doar dacă termină proiectul.

Alte două experimente au arătat că, dacă opriți pe cineva înainte de a finaliza sarcina de asamblare a unui produs de la IKEA (lăsând-ul incomplet) sau îi cereți să-și demonteze creația odată ce este gata (de exemplu, seturi LEGO), atunci sunt mult mai puțin dispuși să plătească un preț disproporționat de mare pentru produsul final incomplet.

Deci, oamenii care lucrează la o idee inovatoare sau creativă sunt, de asemenea, mai puțin probabil să facă o evaluare prea mare a muncii lor dacă…priectul nu este „terminat”.

Cunoașterea efectului IKEA este valoroasă pentru oricine încearcă să aducă o idee nouă în lume, indiferent dacă obține sprijin pentru un proiect de inovație la locul de muncă, lansarea unui produs nou sau creație artistică.

Înțelegerea faptului că ceilalți oameni nu văd creația ta la fel cum o faci tu, pentru că pui un preț prea mare pe munca pe care ai depus-o, poate elimina o mare parte din durerea care vine odată cu lansarea acesteia în lumea largă.

7 motive pentru care nu ai încredere în tine. Sigur nu este despre tine, dar poate că te interesează pentru un prieten!?

Sinele.

Imaginea de sine. Stima de sine. In căutarea sinelui. În sinea mea. În sinea ta. Respectul de sine. Drumul către sine. De la sine.

Și…în cele din urmă, dar nu ultima… încrederea în sine, care este un sine qua non, fără de care nimic nu poate avea loc.

Lipsa încrederii în sine, duce la îndoiala permanentă de sine, la imposibilitatea de a lua decizii (chiar și pe cele ușoare), la perfecționism extrem, la stimă de sine scăzută și lista poate continua.

Ce poți rata din cauza lipsei de încredere în sine? Lucruri extraordinare din viața ta, ăsta e singurul răspuns.

Poate că par dure cuvintele următoare, dar lipsa încrederii în sine poate duce la:

  • Abandonul unei cariere extraordinare.
  • O operă de artă incredibilă nu a apărut niciodată pentru că artistul nu a avut încredere în el însuși.
  • O relație de iubire care nu s-a format niciodată pentru că un bărbat sau o femeie nu au avut încredere în ei înșiși.

Din păcate, încrederea scăzută în sine a multor oameni nu se „vindecă” de la sine (!!), ci mai mult decât atât, se înrăutățește în timp.

Problemele pleacă din faptul că majoritatea oamenilor crede că lipsa încrederii în sine își are rădăcina în evenimentele din trecutul lor și nu în obiceiurile lor actuale (în ceea ce fac și în ceea ce nu fac).

Vrei să ai mai multă încredere în tine? Atunci ai grijă la aceste obiceiuri care îți sabotează încrederea în sine și fă ceva pentru a le elimina.

  1. Să trăiești în trecut.

Mulți oameni au prostul obicei de a se gândi excesiv la trecut, binențeles în primul rând la greșeli, eșecuri, nenorociri, accidente samd. Este vorba de fapt de o ruminație a acelorași gânduri, mereu și mereu, fără oprire. E o analiză continuă fără nici o concluzie, de parcă ar reuși să mai schimbe ceva sau ca și cum ar vrea să fie pregătiți să le evite în viitor. Dar ghici ce, nimic nu se repetă identic, nici lucrurile rele, nici cele bune. Așa că nu vei fi pregătit niciodată suficient de bine în caz că se repetă situația (asta sigur nu ajută anxioșii).

Dar, iată vestea bună…reflecția sănătoasă!!!

Cum? Reflecția sănătoasă poate conduce la noi perspective, la acțiune și la schimbarea comportamentului. Ruminția este nesănătoasă, nu are nici un beneficiu și este total contraproductivă. Reflecția sănătoasă este deliberată și intenționată: te gândești la trecut dintr-un motiv anume și pentru o anumită perioadă de timp. Ruminația nesănătoasă, pe de altă parte, este ceva pe care pur și simplu te trezești că o faci – ca un obicei prost (ceea ce și este!). Este compulsivă!

Ba mai mult chiar, ruminarea cronică  asupra greșelilor și eșecurilor din trecut, îți antrenează și creierul să creadă că nu ești de încredere, că nu poți face față problemelor (tot gândindu-te la ele, le ții în viață) ceea ce în final te face și anxios și deprimat.

Gandeste-te la asta…dacă îți amintești în mod constant că ai greșit sau că nu ți-a ieșit precum ai vrut, vei mai fi surprins că îți este greu să ai încredere în tine?

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, privește înainte spre viitor, nu inapoi, spre trecut Da, îți poți asuma responsabilitatea pentru greșelile tale și poți învăța din ele, dar după asta… viața este în fața ta.

2. Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Îngrijorarea cu privire la viitor este cealaltă față a ruminției despre trecut.

Oamenii cred că cineva trebuie să se gândească și la ce se poate întâmpla în viitor, că deh, după ce s-au tot gândit la trecut și la ce s-a întâmplat cândva, e firesc să fie pregătiți pentru ce e mai rău, logic… nu? Uite așa se conving pe ei înșiși că grijile lor care sunt deja cronice, au devenit și inevitabile sau chiar necesare pentru că, ei bine, trebuie să fii pregătit pentru ce-I mai rău, corect?

Nu. Iată eroarea de gândire: îngrijorarea este fundamental diferită de planificarea eficientă și rezolvarea problemelor.

Prin definiție, îngrijorarea este gândirea inutilă la aspecte negative din viitor. Planificarea și rezolvarea problemelor poate fi dificilă, deoarece e nevoie de muncă și dăruire, dar în final ne conduc la ceea ce ne dorim: rezultate!

Singurile lucruri la care duce îngrijorarea, sunt stresul și anxietatea, pe care le simți în prezent, la pachet cu încrederea în sine scăzută și lipsa de încredere pe termen lung. Are mai mult sens dacă pui întrebarea astfel: câtă încredere generezi în mintea ta dacă îți faci griji în mod constant pentru fiecare rezultat negativ posibil din viitor?

Dar de ce ne îngrijorăm, de ce o facem totuși dacă doar ne produce anxietate și ne distruge încrederea în noi înșine, fără nici un plus pentru noi? De ce?

Pentru ca îngrijorarea ne oferă iluzia controlului.

Viața este plină și de lucruri triste, dezamăgitoare și frustrante. Și capacitatea noastră de a schimba de fapt majoritatea acestor lucruri este mult mai limitată decât ne place să credem.

Dar confruntarea cu limitările și neputința noastră (și cu toată durerea care ar urma cu ea) este profund înfricoșătoare. Așa că ne facem griji pentru că ne face să simțim că avem control și că putem face ceva.

Dar în cele din urmă, iată capcana: nu poți controla atât de mult pe cât ți-ai dori!

Nu ar fi mai bine să te obișnuiești cu această realitate, decât să continui să trăiești în negare, îngrijorare cronică și încredere în sine scăzută?

3. Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Atât s-a vorbit despre emoții, și de foarte multe ori în contradictoriu, încât s-a creat o mare confuzie! Să am încredere în emoțiile mele?

Răspunsul meu… NU.

Nu doar în emoțile tale.

Cum… scopul nu este să intri mai mult în contact cu sentimentele și emoțiile tale?

Ba da, dar există o diferență enormă între a-ți asculta emoțiile pe de o parte și a avea încredere în ele orbește și a acționa numai în virtutea lor.

Exemple:

  • Ar trebui să ai încredere în furia ta, în momentul în care iubita sau iubitul tău face o remarcă la adresa ta, sarcastică după părerea ta, în timp ce sunteți în oraș sau oriunde? Ce faci, răspunzi cu aceași monedă? Ar trebui să ai încredere în furia ta?
  • Șeful tău îți oferă o promovare, dar anxietatea ta ar putea să crească și să te îndemne să spui NU, pentru că nu știi dacă vei face față, e multă presiune, e mai multă muncă, mai multă responsabilitate…dacă vei greși, dacă nu vei reuși? Spune, ar trebui să ai încredere în anxietatea ta?

Cu atât de multă mediatizare și „romanțare” a emoțiilor, acestea au ajuns pe un piedestal, dar în realitate, ele sunt doar unul dintre multele aspecte ale psihicului uman precum senzația, percepția sau gândirea.

Ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te încrezi exclusiv în ele, pentru că te vor bulversa și te vor încurca, tot atât de des pe cât te vor și ajuta…uneori.

Pariez că ai întâlnit oameni în viața ta, fermecători într-un anume fel, care se conduc după principiul ”fac după cum îmi spune inima”! Crezi că pe ei îi ocolește suferința? Ți se par niște oameni cu încredere în sine? Siguri pe ei? Și cu rezultate? Și fericiți?

Este ok să devii conștient emoțional de sine, dar cum ai putea avea încredere în tine pentru a te concentra și să incepi și să finalizezi un proiect important pentru tine, dacă anxietatea decide pentru tine??

Cum ar putea avea încredere în tine partenera sau partenerul tău, dacă tu mereu vei ceda primului impuls, respectiv furiei tale? Dar tu, cum vei avea încredere in tine că poți fi un partener capabil să facă față „valurilor” dintr-o relație?

Cu toate acestea, ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te bazezi exclusiv pe ele.

4. Să fii perfecționist

Perfecționismul este un rezultat al gândirii de tipul „totul sau nimic”:

  • dacă nu primesc 10 sunt un elev slab.
  • dacă o fată nu mă place sau nu mă iubește, sunt respingător.
  • nu pot scrie acest articol pentru că știu că multor oameni nu le va plăcea.

Cu cât standardele sunt mai înalte și aproape imposibil de atins…cum vei avea vreodată încredere în tine?

Dar de ce? De ce atât de mulți oameni cad în capcana perfecționismului, cu toate relele și belele pe care le aduce cu sine: stres, anxietate și încredere în sine scăzută?

Iată chestia cu psihologia perfecționismului:

Perfecționismul nu înseamnă să faci perfect, mulți vor recunoaște că standardele lor sunt total nerealiste! Pare paradoxal, dar perfecționiștii sunt conștienți că nu are cum să fie perfect cutare lucru, să iasă perfect acel proiect sau să fie o lucrare perfectă!

Este vorba de fapt, despre a se simți perfect. Ei caută „perfecțiunea” în a se simți perfect, pentru că de fapt nu este vorba despre de eșecul în sine (care poate fi de folos, știm asta cu toții)…ci de faptul că toleranța lor față de anxietatea asociată este minimă spre deloc (plus un grad de anticipare nefiresc și așteptări nerealiste) și nu mai ajung să pună în practică lucrul pe care și l-au propus de fapt sa-l facă!

Este paradoxal…dar perfecționiștii trăiesc pe un tărâm imaginar, trăiesc mai mult în mintea lor! Și mare păcat, pentru că în majoritatea lor sunt niște indivizi extrem, dar extrem de buni și capabili. S-ar lega bine aici și sindromul impostorului, dar lăsăm pe altă dată, ajunge o pastilă amăruie pe ziua de azi.

De exemplu: un blogger perfecționist refuză să-și pună pe site articolul și acesta să devină public, nu pentru că „nu știu cine” îi va da un hate sau un dislike, ci pentru că nu va putea tolera avalanșa de emoții negative, precum anxietatea extraordinară, care vine ca urmarea  gândului că cineva crede că articolul nu e bun. Perfecționistul nu are o problema cu articolul (despre care recunoaște ca ar putea fi mai bine scris, că nu e perfect etc), ci are o problemă foarte mare cu emoția, adică anxietatea care îl cuprinde la gândul că cineva ar putea spune că nu e bine…și uite așa, o frumusețe de text va zace în „my doc”…Dar, nu e cazul de față. Deci, e vorba de o slaba toleranță a unei emoții imperfecte.

În cele din urmă, perfecționismul te poate împiedica să ai încredere în tine pentru că nu vei ajunge să faci ceea ce trebuie, pentru că anticipezi că nu te vei simți perfect. Sau, să încerc și altfel…în ciuda faptului că te simți acum anxios sau trist sau rușinat, fă ceea ce ai de făcut!

Ce dacă te simți rău, ce dacă simți că te strâng chingile anxietății… fă ceea ce ti-ai propus… pentru că de fapt asta este superputerea ta, să ai toleranță la starea de rău, să stai în emoția asta oricum, să înveți să trăiești cu ea.

5. Să procrastinezi

Procrastinarea înseamnă amânare până în ultimul moment, până la termenul limită și de multe ori peste, de fapt ți-ai încălcat o promisiune față de tine. Și creierul tău este atent…

De exemplu, ți-ai spus că în sfârșit vei începe și chiar termina, proiectul de la facultate. Sau proiectul de la job. Sau acea lucrare pentru un client. 

Dar chiar înainte de a face primul pas, privirea îți aluneca în gol și simți că te cuprinde un soi de îngrijorare, hai să-I zicem pe nume – anxietate, emoție pe care am văzut mai devreme că nu o tolerezi, e greu să stai cu ea. Și ce faci în schimb…începi să-ti muți lucrurile pe birou, ba chiar schimbi și locul, te ridici de la birou și-ti spui că „hei, nu pot lucra în dezordinea asta”…e o formă de raționalizare care te face să te simți bine pe moment. Ai făcut totuși ceva, te simți bine pe moment…dar nu e ce trebuie, te amăgești de fapt, nu ai făcut nimic.

Ce consecințe apar? Tocmai ți-ai „dresat” cel mai bun prieten al tău, creierul, că nu poți să-ți respecți promisiunile, că angajamentele sunt grele și de neîndeplinit, că nu poți…că nu poți, așa ca hai să amânăm.

E surprinzător faptul că te chinui să ai încredere în tine? Amânarea cronică a devenit un obicei și tu tot te întrebi de ce nu ai încredere în tine?

Procrastinarea e treabă grea, nu ascund acest lucru, nu se „vindecă” pocnind din degete, plus că are o grămadă de alte conscințe pe plan psihologic…dar asta într-un alt articol.

6. Să eviți și să nu-ți asumi.

Iarăși mă întorc la emoțiile dificile și ce se mai face cu ele atunci când apar. Se caută o sursă de liniștire, de atenuare, de evitare, de rezolvare, spune-I cum vrei, în afara ta, în exterior. Gestionarea emoțiilor e treabă grea…și atunci de ce să nu o facă altcineva?

De exemplu:

  • La prima dificultate la noul job, pui mâna pe telefon si-ți suni mama să te plângi și să-ți spună ce să faci. Ce mesaj îi transmiți creierului tău?
  • Ești dezamăgit de ceva sau de cineva și primul lucru pe îl faci îți suni cel mai bun prieten să-ți spună ceva de bine despre tine, să te faca să te simți mai bine…ce mesaj îi trasnmiți creierului tău?
  • La facultate ești frustrat de profesorii tăi și primul lucru pe care îl faci, te plângi interminabil pe grupurile de watsup, ce mesak îi transmiți creierului tău?

Toate exemplele de mai sus plus alte multe altele, nu vor face altceva decât să-ți distrugă pe de o parte relațiile tale (apar conlicte, resentimente, critici etc), iar pe de altă parte, binențeles, încrederea în sine.

Dacă tu îi spui creierului tău că ori de câte ori te confrunți cu emoții neplăcute, cel mai bine este să le descarci în altă parte, pentru că tu nu te poți descurca cu ele…de ce ar avea încredere creierul tău în tine? Hm?

Binențeles că este benefic să comunici cu alți oameni pentru a primi sprijin emoțional din când în când, dar uneori e necesar să lucrezi cu tine și cu emoțiile tale.

În primul rând este responsabilitatea ta de a gestiona emoțiile dificile.

7. Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Mereu și dintotdeauna, cele mai triste povești pe care le-am auzit au fost cele despre oamenii care au renunțat la visele și pasiunile din copilărie pentru că nu erau pe placul părinților sau pentru că nu știu ce profesor a avut o zi proastă și a criticat un copil, când de fapt trebuia să fie suportiv etc.

Medici care își fac meseria în virtutea inerției, când ei sunt de fapt pasionați de literatură sau filozofie.

Avocații care sunt epuizați cronic la locul de muncă pentru că sunt cu adevărat interesați de muzică sau de psihologie.

Ingineri care nu-și suportă munca pentru că ceea ce le-a plăcut cu adevărat a fost tâmplăria sau designul grafic.

Ce îî spui propriului creier dacă tu petreci zeci de ani ascunzând pasiunile și  curiozitatea autentică în favoarea a ceea ce societatea sau familia ta consideră că este important?

Da, îți înveți mintea – pe tine însuți – că ceea ce vrei și ești curios nu este important. Și chiar mai rău, că dorința ta nu este la fel de importantă ca dorința altor oameni.

Și asta, dragii mei, este o configurație ideală  pentru lipsa încrederii în sine.

Pentru că, dacă te gândești bine, ai luat una dintre cele mai importante decizii din întreaga ta viață – cariera ta – și ți-ai spus:

 „Nu pot avea încredere să-mi urmez propria pasiune și chemare interioară când vine vorba de cariera mea, așa că am să mă bazez pe alți oameni pentru a lua această decizie în locul meu”.

Nu sună bine deloc, cum naiba să nu ai probleme cu încrederea în sine dacă situația este precum cea de mai susl?!

Ce să faci ca să-ți regăsești încredrea în sine? Să ai curajul — da, uneori este nevoie de curaj! — să-ți urmezi pasiunile și chemarea interioară, chiar dacă acestea nu sunt chiar agreate de familie, partener de viață, prieteni sau oricine altcineva.

Aproape tot ce trebui să ții minte:

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, evită obiceiurile care îți subminează încrederea în tine și fă ceva pentru a le elimina:

Să trăiești în trecut.

Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Să fii perfecționist

Să procrastinezi

Să eviți și să nu-ți asumi.

Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Pseudointeligența și 4 moduri de a o deconspira!

Inteligența umană și pseudo inteligența. 4 căi de a face diferența.

Inteligența umană este capacitatea omului de a învăța din experiența și de a se adapta la mediu sau de a selecta și modela mediul în care trăiește. Inteligența se poate măsura prin nenumărate instrumente (teste de inteligență), iar studiul științific al inteligenței este legat de numele lui Charles Spearman, iar mai apoi de lucrările lui Alfred Binet și Theodore Simon care au reprezentat baza pentru elaborarea scalelor Stanford – Binet de măsurare a inteligenței.

Este o introducere un pic mai academică, dar ținta mea nu este inteligența în sine, ci pseudo inteligența. Este un subiect extrem de vast, iar de acest lucru mi-am dat seama când am început documentarea pentru material. În primul rând, a nu se confunda pseudo inteligența cu prostia și tot „cârdul de prieteni” cu aceasta: răutatea, invidia, lenea … completați voi cu restul!

În al doilea rând, inteligența umană este oarecum un mister în lumea psihologiei, pentru că deși oamenii au în dotare de la „producător” un creier extrem de complex, cu miliarde de neuroni și care cântărește în medie 1300 – 1400 de grame, ei bine… este greu de înțeles de ce oamenii diferă atât de mult între ei din punct de vedere al inteligenței. Din fericire? Din nefericire?

De aici încolo se deschid foarte multe direcții în care aș putea avansa cu documentarea, dar nu, eu vreau să continui să croșetez pe tema din titlu și vin cu întrebarea ”Cum îți dai seama că ai în fața ta o persoană pseudo inteligentă?”.

Chiar așa, cum?

Nu o să fie simplu, așa că voi apela la o metodă literară și nu numai, voi folosi antiteza pentru a opune trăsăturile oamenilor inteligenți cu cele ale oamenilor pseudo inteligenți, pentru că așa se vor pune mai bine în valoare desosebirile dintre ei. Sper să provoc și să încing spiritele.

1. Oamenii inteligenți știu să facă deosebirea între „rotirea” inutilă a aceluiași gând în minte (ruminație), între a gândi prea mult (otherthinking) și a gândi efectiv. Oamenii inteligenți se bazează pe intuiția lor (care vine din experiența lor și din cunoștințele pe care le-au acumulat) și sunt conștienți de lucrurile pe care nu le cunosc sau nu le pot face. Ei știu că soluția la o problemă nu poate fi găsită, folosind același tip de gândire ca la creearea ei. Acești oameni mai degrabă știu cât de mult nu știu, sunt modești și creativi și își canalizează rapid energia către lucrurile care îi atrag și li se par interesante și la fel de repede schimbă direcția dinspre lucrurile care le consumă inutil timpul și energia. Ce face un individ pseudo inteligent? Va găsi și va aduce în discuție cele mai inventive scuze pentru a nu face una sau alta, motive pentru care el nu a reușit și, și mai multe motive pentru care alții nu vor reuși, iar în final dacă vrei să te lămurești că în fața ta ai un pseudo inteligent, întreabă-l „ce ai făcut efectiv ca să-ți atingi obiectivul?”. Dacă începe cu justificări savante pentru lipsa lui de acțiune…

2. Oamenii inteligenți vorbesc puțin, sunt direcți, sinceri și își prețuiesc la maxim timpul. Nu vor vorbi minute în șir despre destinații de vacanță, despre ultimele modele de scaune pliante de la magazinul de mobilă sau despre alte persoane. Pur și simplu nu văd rostul discuțiilor inutile, dar asta nu înseamnă că nu pot fi interlocutori drăguți sau că nu se pot face plăcuți în mediul social. O persoană pseudo inteligentă, nu e greu de ghicit, cam face opusul la ce este scris mai sus: bate câmpii ca un bun cunoscător al celor mai stupide și inutile chestii de pe fața pământului, are o abilitate deosebită de a produce și reproduce fel de fel de aberații și prostii pseudo profunde pentru a-i impresiona pe ceilalți, fără a ține cont de adevăr sau sens etc. Are sens? Ați întâlnit astfel de oameni?

3. Am întâlnit oameni, din fericire pentru mine, cu adevărat inteligenți care atunci când fac ceva sau acționează într-o anumită direcție sau întreprind ceva … o fac la modul impulsiv (aparent desigur), fără motive evidente pentru ceilalți și care își motivează acțiunile pentru că „așa simt eu”, pentru că „așa îmi place mie”, pentru că „am un vibe bun”. Dincolo de toate astea, oamenii inteligenți știu întotdeauna ce fac și au încredere mare în intuiția lor, combinată cu o percepție fină a unor informații din exterior. Un individ pseudo inteligent, pe de altă parte, va aduce o mulțime de argumente pentru ceva ce va întreprinde (un proiect, afacere etc), va vorbi inclusiv despre tendinte macroeconimice mondiale favorabile și nefavorabile, momente prielnice și studii de piață ca în final să-l găsești în același stadiu și peste … trei ani!

4. Oamenii inteligenți sunt buni ascultători, intră într-o discuție dacă are ceva de spus cu adevărat valoros pentru ceilalți, sunt curioși în măsura în care subiectul conversației este interesant pentru ei și … nu domină discuțiile. Da, urmăriți acest lucru și veți vedea că evită discuțiile în contradictoriu, nu sunt agresivi, nu domină discuțiile și destestă să fie în centrul atenției. Pseudo inteligentul nostru ce face? Ați ghicit, opusul: vorbește continuu, este agresiv, arogant, aduce în discuție argumente care nu pot fi verificate și așa mai departe.

Așa cum am spus la început, mi-am dorit ca rândurile de mai sus să nu fie despre prostie, pardon, non inteligență. Mă interesează mai mult pseudo inteligența, care cred eu că se deosebește de non inteligență printr-un gen de agresivitate și aroganță, poate mai mult de atât…Dar voi ce spuneți, care este părerea voastră, care sunt trăsaturile persoanelor pseudo inteligente și cum pot fi ele recunoscute?

Consiliere pentru dezvoltare personală

Ce este Consilierea?

            Atât consilierea cât și psihoterapia sunt procese psihologice care folosesc aceleași modele teoretice, fiecare accentuează nevoia de a valoriza clientul că persoană, de a asculta cu atenție și empatie ceea ce au de spus clienții și de a spori capacitatea de autoajutorare și responsabilitatea pentru propria lor persoană.

            Consilierea reprezintă procesul prin care o persoană specializată numită consilier oferă suport, într-un cadru metodologic bine definit, unei alte persoane (client), care este astfel sprijinit în adoptarea unor decizii privind propria viața personală și profesională. Abordarea este una de tip holistic, fiind atinse aspecte care țin de stil de viată, carieră, dezvoltare personală, cu scopul atingerii unui echilibru personal.             Consilierea „constă în aplicarea unor tehnici (preluate sau specifice), fundamentate teoretic (în câmpul științelor comportamentului), într-un anumit cadru, vizând susținerea clientului în procesul decizional și învățarea modalităților de rezolvare a problemelor care privesc diferite segmente ale vieții familiale, sociale, profesionale”. (Georgescu, Matei, Teoria și practica consilierii).