7 motive pentru care nu ai încredere în tine. Sigur nu este despre tine, dar poate că te interesează pentru un prieten!?

Sinele.

Imaginea de sine. Stima de sine. In căutarea sinelui. În sinea mea. În sinea ta. Respectul de sine. Drumul către sine. De la sine.

Și…în cele din urmă, dar nu ultima… încrederea în sine, care este un sine qua non, fără de care nimic nu poate avea loc.

Lipsa încrederii în sine, duce la îndoiala permanentă de sine, la imposibilitatea de a lua decizii (chiar și pe cele ușoare), la perfecționism extrem, la stimă de sine scăzută și lista poate continua.

Ce poți rata din cauza lipsei de încredere în sine? Lucruri extraordinare din viața ta, ăsta e singurul răspuns.

Poate că par dure cuvintele următoare, dar lipsa încrederii în sine poate duce la:

  • Abandonul unei cariere extraordinare.
  • O operă de artă incredibilă nu a apărut niciodată pentru că artistul nu a avut încredere în el însuși.
  • O relație de iubire care nu s-a format niciodată pentru că un bărbat sau o femeie nu au avut încredere în ei înșiși.

Din păcate, încrederea scăzută în sine a multor oameni nu se „vindecă” de la sine (!!), ci mai mult decât atât, se înrăutățește în timp.

Problemele pleacă din faptul că majoritatea oamenilor crede că lipsa încrederii în sine își are rădăcina în evenimentele din trecutul lor și nu în obiceiurile lor actuale (în ceea ce fac și în ceea ce nu fac).

Vrei să ai mai multă încredere în tine? Atunci ai grijă la aceste obiceiuri care îți sabotează încrederea în sine și fă ceva pentru a le elimina.

  1. Să trăiești în trecut.

Mulți oameni au prostul obicei de a se gândi excesiv la trecut, binențeles în primul rând la greșeli, eșecuri, nenorociri, accidente samd. Este vorba de fapt de o ruminație a acelorași gânduri, mereu și mereu, fără oprire. E o analiză continuă fără nici o concluzie, de parcă ar reuși să mai schimbe ceva sau ca și cum ar vrea să fie pregătiți să le evite în viitor. Dar ghici ce, nimic nu se repetă identic, nici lucrurile rele, nici cele bune. Așa că nu vei fi pregătit niciodată suficient de bine în caz că se repetă situația (asta sigur nu ajută anxioșii).

Dar, iată vestea bună…reflecția sănătoasă!!!

Cum? Reflecția sănătoasă poate conduce la noi perspective, la acțiune și la schimbarea comportamentului. Ruminția este nesănătoasă, nu are nici un beneficiu și este total contraproductivă. Reflecția sănătoasă este deliberată și intenționată: te gândești la trecut dintr-un motiv anume și pentru o anumită perioadă de timp. Ruminația nesănătoasă, pe de altă parte, este ceva pe care pur și simplu te trezești că o faci – ca un obicei prost (ceea ce și este!). Este compulsivă!

Ba mai mult chiar, ruminarea cronică  asupra greșelilor și eșecurilor din trecut, îți antrenează și creierul să creadă că nu ești de încredere, că nu poți face față problemelor (tot gândindu-te la ele, le ții în viață) ceea ce în final te face și anxios și deprimat.

Gandeste-te la asta…dacă îți amintești în mod constant că ai greșit sau că nu ți-a ieșit precum ai vrut, vei mai fi surprins că îți este greu să ai încredere în tine?

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, privește înainte spre viitor, nu inapoi, spre trecut Da, îți poți asuma responsabilitatea pentru greșelile tale și poți învăța din ele, dar după asta… viața este în fața ta.

2. Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Îngrijorarea cu privire la viitor este cealaltă față a ruminției despre trecut.

Oamenii cred că cineva trebuie să se gândească și la ce se poate întâmpla în viitor, că deh, după ce s-au tot gândit la trecut și la ce s-a întâmplat cândva, e firesc să fie pregătiți pentru ce e mai rău, logic… nu? Uite așa se conving pe ei înșiși că grijile lor care sunt deja cronice, au devenit și inevitabile sau chiar necesare pentru că, ei bine, trebuie să fii pregătit pentru ce-I mai rău, corect?

Nu. Iată eroarea de gândire: îngrijorarea este fundamental diferită de planificarea eficientă și rezolvarea problemelor.

Prin definiție, îngrijorarea este gândirea inutilă la aspecte negative din viitor. Planificarea și rezolvarea problemelor poate fi dificilă, deoarece e nevoie de muncă și dăruire, dar în final ne conduc la ceea ce ne dorim: rezultate!

Singurile lucruri la care duce îngrijorarea, sunt stresul și anxietatea, pe care le simți în prezent, la pachet cu încrederea în sine scăzută și lipsa de încredere pe termen lung. Are mai mult sens dacă pui întrebarea astfel: câtă încredere generezi în mintea ta dacă îți faci griji în mod constant pentru fiecare rezultat negativ posibil din viitor?

Dar de ce ne îngrijorăm, de ce o facem totuși dacă doar ne produce anxietate și ne distruge încrederea în noi înșine, fără nici un plus pentru noi? De ce?

Pentru ca îngrijorarea ne oferă iluzia controlului.

Viața este plină și de lucruri triste, dezamăgitoare și frustrante. Și capacitatea noastră de a schimba de fapt majoritatea acestor lucruri este mult mai limitată decât ne place să credem.

Dar confruntarea cu limitările și neputința noastră (și cu toată durerea care ar urma cu ea) este profund înfricoșătoare. Așa că ne facem griji pentru că ne face să simțim că avem control și că putem face ceva.

Dar în cele din urmă, iată capcana: nu poți controla atât de mult pe cât ți-ai dori!

Nu ar fi mai bine să te obișnuiești cu această realitate, decât să continui să trăiești în negare, îngrijorare cronică și încredere în sine scăzută?

3. Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Atât s-a vorbit despre emoții, și de foarte multe ori în contradictoriu, încât s-a creat o mare confuzie! Să am încredere în emoțiile mele?

Răspunsul meu… NU.

Nu doar în emoțile tale.

Cum… scopul nu este să intri mai mult în contact cu sentimentele și emoțiile tale?

Ba da, dar există o diferență enormă între a-ți asculta emoțiile pe de o parte și a avea încredere în ele orbește și a acționa numai în virtutea lor.

Exemple:

  • Ar trebui să ai încredere în furia ta, în momentul în care iubita sau iubitul tău face o remarcă la adresa ta, sarcastică după părerea ta, în timp ce sunteți în oraș sau oriunde? Ce faci, răspunzi cu aceași monedă? Ar trebui să ai încredere în furia ta?
  • Șeful tău îți oferă o promovare, dar anxietatea ta ar putea să crească și să te îndemne să spui NU, pentru că nu știi dacă vei face față, e multă presiune, e mai multă muncă, mai multă responsabilitate…dacă vei greși, dacă nu vei reuși? Spune, ar trebui să ai încredere în anxietatea ta?

Cu atât de multă mediatizare și „romanțare” a emoțiilor, acestea au ajuns pe un piedestal, dar în realitate, ele sunt doar unul dintre multele aspecte ale psihicului uman precum senzația, percepția sau gândirea.

Ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te încrezi exclusiv în ele, pentru că te vor bulversa și te vor încurca, tot atât de des pe cât te vor și ajuta…uneori.

Pariez că ai întâlnit oameni în viața ta, fermecători într-un anume fel, care se conduc după principiul ”fac după cum îmi spune inima”! Crezi că pe ei îi ocolește suferința? Ți se par niște oameni cu încredere în sine? Siguri pe ei? Și cu rezultate? Și fericiți?

Este ok să devii conștient emoțional de sine, dar cum ai putea avea încredere în tine pentru a te concentra și să incepi și să finalizezi un proiect important pentru tine, dacă anxietatea decide pentru tine??

Cum ar putea avea încredere în tine partenera sau partenerul tău, dacă tu mereu vei ceda primului impuls, respectiv furiei tale? Dar tu, cum vei avea încredere in tine că poți fi un partener capabil să facă față „valurilor” dintr-o relație?

Cu toate acestea, ascultă-ți emoțiile, dar niciodată să te bazezi exclusiv pe ele.

4. Să fii perfecționist

Perfecționismul este un rezultat al gândirii de tipul „totul sau nimic”:

  • dacă nu primesc 10 sunt un elev slab.
  • dacă o fată nu mă place sau nu mă iubește, sunt respingător.
  • nu pot scrie acest articol pentru că știu că multor oameni nu le va plăcea.

Cu cât standardele sunt mai înalte și aproape imposibil de atins…cum vei avea vreodată încredere în tine?

Dar de ce? De ce atât de mulți oameni cad în capcana perfecționismului, cu toate relele și belele pe care le aduce cu sine: stres, anxietate și încredere în sine scăzută?

Iată chestia cu psihologia perfecționismului:

Perfecționismul nu înseamnă să faci perfect, mulți vor recunoaște că standardele lor sunt total nerealiste! Pare paradoxal, dar perfecționiștii sunt conștienți că nu are cum să fie perfect cutare lucru, să iasă perfect acel proiect sau să fie o lucrare perfectă!

Este vorba de fapt, despre a se simți perfect. Ei caută „perfecțiunea” în a se simți perfect, pentru că de fapt nu este vorba despre de eșecul în sine (care poate fi de folos, știm asta cu toții)…ci de faptul că toleranța lor față de anxietatea asociată este minimă spre deloc (plus un grad de anticipare nefiresc și așteptări nerealiste) și nu mai ajung să pună în practică lucrul pe care și l-au propus de fapt sa-l facă!

Este paradoxal…dar perfecționiștii trăiesc pe un tărâm imaginar, trăiesc mai mult în mintea lor! Și mare păcat, pentru că în majoritatea lor sunt niște indivizi extrem, dar extrem de buni și capabili. S-ar lega bine aici și sindromul impostorului, dar lăsăm pe altă dată, ajunge o pastilă amăruie pe ziua de azi.

De exemplu: un blogger perfecționist refuză să-și pună pe site articolul și acesta să devină public, nu pentru că „nu știu cine” îi va da un hate sau un dislike, ci pentru că nu va putea tolera avalanșa de emoții negative, precum anxietatea extraordinară, care vine ca urmarea  gândului că cineva crede că articolul nu e bun. Perfecționistul nu are o problema cu articolul (despre care recunoaște ca ar putea fi mai bine scris, că nu e perfect etc), ci are o problemă foarte mare cu emoția, adică anxietatea care îl cuprinde la gândul că cineva ar putea spune că nu e bine…și uite așa, o frumusețe de text va zace în „my doc”…Dar, nu e cazul de față. Deci, e vorba de o slaba toleranță a unei emoții imperfecte.

În cele din urmă, perfecționismul te poate împiedica să ai încredere în tine pentru că nu vei ajunge să faci ceea ce trebuie, pentru că anticipezi că nu te vei simți perfect. Sau, să încerc și altfel…în ciuda faptului că te simți acum anxios sau trist sau rușinat, fă ceea ce ai de făcut!

Ce dacă te simți rău, ce dacă simți că te strâng chingile anxietății… fă ceea ce ti-ai propus… pentru că de fapt asta este superputerea ta, să ai toleranță la starea de rău, să stai în emoția asta oricum, să înveți să trăiești cu ea.

5. Să procrastinezi

Procrastinarea înseamnă amânare până în ultimul moment, până la termenul limită și de multe ori peste, de fapt ți-ai încălcat o promisiune față de tine. Și creierul tău este atent…

De exemplu, ți-ai spus că în sfârșit vei începe și chiar termina, proiectul de la facultate. Sau proiectul de la job. Sau acea lucrare pentru un client. 

Dar chiar înainte de a face primul pas, privirea îți aluneca în gol și simți că te cuprinde un soi de îngrijorare, hai să-I zicem pe nume – anxietate, emoție pe care am văzut mai devreme că nu o tolerezi, e greu să stai cu ea. Și ce faci în schimb…începi să-ti muți lucrurile pe birou, ba chiar schimbi și locul, te ridici de la birou și-ti spui că „hei, nu pot lucra în dezordinea asta”…e o formă de raționalizare care te face să te simți bine pe moment. Ai făcut totuși ceva, te simți bine pe moment…dar nu e ce trebuie, te amăgești de fapt, nu ai făcut nimic.

Ce consecințe apar? Tocmai ți-ai „dresat” cel mai bun prieten al tău, creierul, că nu poți să-ți respecți promisiunile, că angajamentele sunt grele și de neîndeplinit, că nu poți…că nu poți, așa ca hai să amânăm.

E surprinzător faptul că te chinui să ai încredere în tine? Amânarea cronică a devenit un obicei și tu tot te întrebi de ce nu ai încredere în tine?

Procrastinarea e treabă grea, nu ascund acest lucru, nu se „vindecă” pocnind din degete, plus că are o grămadă de alte conscințe pe plan psihologic…dar asta într-un alt articol.

6. Să eviți și să nu-ți asumi.

Iarăși mă întorc la emoțiile dificile și ce se mai face cu ele atunci când apar. Se caută o sursă de liniștire, de atenuare, de evitare, de rezolvare, spune-I cum vrei, în afara ta, în exterior. Gestionarea emoțiilor e treabă grea…și atunci de ce să nu o facă altcineva?

De exemplu:

  • La prima dificultate la noul job, pui mâna pe telefon si-ți suni mama să te plângi și să-ți spună ce să faci. Ce mesaj îi transmiți creierului tău?
  • Ești dezamăgit de ceva sau de cineva și primul lucru pe îl faci îți suni cel mai bun prieten să-ți spună ceva de bine despre tine, să te faca să te simți mai bine…ce mesaj îi trasnmiți creierului tău?
  • La facultate ești frustrat de profesorii tăi și primul lucru pe care îl faci, te plângi interminabil pe grupurile de watsup, ce mesak îi transmiți creierului tău?

Toate exemplele de mai sus plus alte multe altele, nu vor face altceva decât să-ți distrugă pe de o parte relațiile tale (apar conlicte, resentimente, critici etc), iar pe de altă parte, binențeles, încrederea în sine.

Dacă tu îi spui creierului tău că ori de câte ori te confrunți cu emoții neplăcute, cel mai bine este să le descarci în altă parte, pentru că tu nu te poți descurca cu ele…de ce ar avea încredere creierul tău în tine? Hm?

Binențeles că este benefic să comunici cu alți oameni pentru a primi sprijin emoțional din când în când, dar uneori e necesar să lucrezi cu tine și cu emoțiile tale.

În primul rând este responsabilitatea ta de a gestiona emoțiile dificile.

7. Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Mereu și dintotdeauna, cele mai triste povești pe care le-am auzit au fost cele despre oamenii care au renunțat la visele și pasiunile din copilărie pentru că nu erau pe placul părinților sau pentru că nu știu ce profesor a avut o zi proastă și a criticat un copil, când de fapt trebuia să fie suportiv etc.

Medici care își fac meseria în virtutea inerției, când ei sunt de fapt pasionați de literatură sau filozofie.

Avocații care sunt epuizați cronic la locul de muncă pentru că sunt cu adevărat interesați de muzică sau de psihologie.

Ingineri care nu-și suportă munca pentru că ceea ce le-a plăcut cu adevărat a fost tâmplăria sau designul grafic.

Ce îî spui propriului creier dacă tu petreci zeci de ani ascunzând pasiunile și  curiozitatea autentică în favoarea a ceea ce societatea sau familia ta consideră că este important?

Da, îți înveți mintea – pe tine însuți – că ceea ce vrei și ești curios nu este important. Și chiar mai rău, că dorința ta nu este la fel de importantă ca dorința altor oameni.

Și asta, dragii mei, este o configurație ideală  pentru lipsa încrederii în sine.

Pentru că, dacă te gândești bine, ai luat una dintre cele mai importante decizii din întreaga ta viață – cariera ta – și ți-ai spus:

 „Nu pot avea încredere să-mi urmez propria pasiune și chemare interioară când vine vorba de cariera mea, așa că am să mă bazez pe alți oameni pentru a lua această decizie în locul meu”.

Nu sună bine deloc, cum naiba să nu ai probleme cu încrederea în sine dacă situația este precum cea de mai susl?!

Ce să faci ca să-ți regăsești încredrea în sine? Să ai curajul — da, uneori este nevoie de curaj! — să-ți urmezi pasiunile și chemarea interioară, chiar dacă acestea nu sunt chiar agreate de familie, partener de viață, prieteni sau oricine altcineva.

Aproape tot ce trebui să ții minte:

Dacă vrei să ai mai multă încredere în tine, evită obiceiurile care îți subminează încrederea în tine și fă ceva pentru a le elimina:

Să trăiești în trecut.

Să te îngrijorezi excesiv cu privire la viitor

Să ai încredere exclusiv în emoțiile tale

Să fii perfecționist

Să procrastinezi

Să eviți și să nu-ți asumi.

Să- ți ignori pasiunile și chemarea interioară

Pseudointeligența și 4 moduri de a o deconspira!

Inteligența umană și pseudo inteligența. 4 căi de a face diferența.

Inteligența umană este capacitatea omului de a învăța din experiența și de a se adapta la mediu sau de a selecta și modela mediul în care trăiește. Inteligența se poate măsura prin nenumărate instrumente (teste de inteligență), iar studiul științific al inteligenței este legat de numele lui Charles Spearman, iar mai apoi de lucrările lui Alfred Binet și Theodore Simon care au reprezentat baza pentru elaborarea scalelor Stanford – Binet de măsurare a inteligenței.

Este o introducere un pic mai academică, dar ținta mea nu este inteligența în sine, ci pseudo inteligența. Este un subiect extrem de vast, iar de acest lucru mi-am dat seama când am început documentarea pentru material. În primul rând, a nu se confunda pseudo inteligența cu prostia și tot „cârdul de prieteni” cu aceasta: răutatea, invidia, lenea … completați voi cu restul!

În al doilea rând, inteligența umană este oarecum un mister în lumea psihologiei, pentru că deși oamenii au în dotare de la „producător” un creier extrem de complex, cu miliarde de neuroni și care cântărește în medie 1300 – 1400 de grame, ei bine… este greu de înțeles de ce oamenii diferă atât de mult între ei din punct de vedere al inteligenței. Din fericire? Din nefericire?

De aici încolo se deschid foarte multe direcții în care aș putea avansa cu documentarea, dar nu, eu vreau să continui să croșetez pe tema din titlu și vin cu întrebarea ”Cum îți dai seama că ai în fața ta o persoană pseudo inteligentă?”.

Chiar așa, cum?

Nu o să fie simplu, așa că voi apela la o metodă literară și nu numai, voi folosi antiteza pentru a opune trăsăturile oamenilor inteligenți cu cele ale oamenilor pseudo inteligenți, pentru că așa se vor pune mai bine în valoare desosebirile dintre ei. Sper să provoc și să încing spiritele.

1. Oamenii inteligenți știu să facă deosebirea între „rotirea” inutilă a aceluiași gând în minte (ruminație), între a gândi prea mult (otherthinking) și a gândi efectiv. Oamenii inteligenți se bazează pe intuiția lor (care vine din experiența lor și din cunoștințele pe care le-au acumulat) și sunt conștienți de lucrurile pe care nu le cunosc sau nu le pot face. Ei știu că soluția la o problemă nu poate fi găsită, folosind același tip de gândire ca la creearea ei. Acești oameni mai degrabă știu cât de mult nu știu, sunt modești și creativi și își canalizează rapid energia către lucrurile care îi atrag și li se par interesante și la fel de repede schimbă direcția dinspre lucrurile care le consumă inutil timpul și energia. Ce face un individ pseudo inteligent? Va găsi și va aduce în discuție cele mai inventive scuze pentru a nu face una sau alta, motive pentru care el nu a reușit și, și mai multe motive pentru care alții nu vor reuși, iar în final dacă vrei să te lămurești că în fața ta ai un pseudo inteligent, întreabă-l „ce ai făcut efectiv ca să-ți atingi obiectivul?”. Dacă începe cu justificări savante pentru lipsa lui de acțiune…

2. Oamenii inteligenți vorbesc puțin, sunt direcți, sinceri și își prețuiesc la maxim timpul. Nu vor vorbi minute în șir despre destinații de vacanță, despre ultimele modele de scaune pliante de la magazinul de mobilă sau despre alte persoane. Pur și simplu nu văd rostul discuțiilor inutile, dar asta nu înseamnă că nu pot fi interlocutori drăguți sau că nu se pot face plăcuți în mediul social. O persoană pseudo inteligentă, nu e greu de ghicit, cam face opusul la ce este scris mai sus: bate câmpii ca un bun cunoscător al celor mai stupide și inutile chestii de pe fața pământului, are o abilitate deosebită de a produce și reproduce fel de fel de aberații și prostii pseudo profunde pentru a-i impresiona pe ceilalți, fără a ține cont de adevăr sau sens etc. Are sens? Ați întâlnit astfel de oameni?

3. Am întâlnit oameni, din fericire pentru mine, cu adevărat inteligenți care atunci când fac ceva sau acționează într-o anumită direcție sau întreprind ceva … o fac la modul impulsiv (aparent desigur), fără motive evidente pentru ceilalți și care își motivează acțiunile pentru că „așa simt eu”, pentru că „așa îmi place mie”, pentru că „am un vibe bun”. Dincolo de toate astea, oamenii inteligenți știu întotdeauna ce fac și au încredere mare în intuiția lor, combinată cu o percepție fină a unor informații din exterior. Un individ pseudo inteligent, pe de altă parte, va aduce o mulțime de argumente pentru ceva ce va întreprinde (un proiect, afacere etc), va vorbi inclusiv despre tendinte macroeconimice mondiale favorabile și nefavorabile, momente prielnice și studii de piață ca în final să-l găsești în același stadiu și peste … trei ani!

4. Oamenii inteligenți sunt buni ascultători, intră într-o discuție dacă are ceva de spus cu adevărat valoros pentru ceilalți, sunt curioși în măsura în care subiectul conversației este interesant pentru ei și … nu domină discuțiile. Da, urmăriți acest lucru și veți vedea că evită discuțiile în contradictoriu, nu sunt agresivi, nu domină discuțiile și destestă să fie în centrul atenției. Pseudo inteligentul nostru ce face? Ați ghicit, opusul: vorbește continuu, este agresiv, arogant, aduce în discuție argumente care nu pot fi verificate și așa mai departe.

Așa cum am spus la început, mi-am dorit ca rândurile de mai sus să nu fie despre prostie, pardon, non inteligență. Mă interesează mai mult pseudo inteligența, care cred eu că se deosebește de non inteligență printr-un gen de agresivitate și aroganță, poate mai mult de atât…Dar voi ce spuneți, care este părerea voastră, care sunt trăsaturile persoanelor pseudo inteligente și cum pot fi ele recunoscute?

Consiliere pentru dezvoltare personală

Ce este Consilierea?

            Atât consilierea cât și psihoterapia sunt procese psihologice care folosesc aceleași modele teoretice, fiecare accentuează nevoia de a valoriza clientul că persoană, de a asculta cu atenție și empatie ceea ce au de spus clienții și de a spori capacitatea de autoajutorare și responsabilitatea pentru propria lor persoană.

            Consilierea reprezintă procesul prin care o persoană specializată numită consilier oferă suport, într-un cadru metodologic bine definit, unei alte persoane (client), care este astfel sprijinit în adoptarea unor decizii privind propria viața personală și profesională. Abordarea este una de tip holistic, fiind atinse aspecte care țin de stil de viată, carieră, dezvoltare personală, cu scopul atingerii unui echilibru personal.             Consilierea „constă în aplicarea unor tehnici (preluate sau specifice), fundamentate teoretic (în câmpul științelor comportamentului), într-un anumit cadru, vizând susținerea clientului în procesul decizional și învățarea modalităților de rezolvare a problemelor care privesc diferite segmente ale vieții familiale, sociale, profesionale”. (Georgescu, Matei, Teoria și practica consilierii).

Decalogul rationalitatii

  • Elaborat de psihologul Daniel David în 2012, în baza dezvoltărilor mai recente din terapia raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală; versiuni anterioare ale Decalogului Raţionalităţii au fost publicate de acelaşi autor, începând din anul 2000 (vezi şi aici).

Pentru a viaţă raţională şi fericită a se citi zilnic, dimineaţa sau seara înainte de culcare, timp de o lună, iar apoi, cu rol preventiv, o dată pe lună:

1. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, nu înseamnă că eşti fără valoare ca om, ci doar că ai avut un comportament mai puţin performant, care probabil poate fi îmbunătăţit în viitor. Ca om eşti valoros prin simplul fapt că exişti. Aşadar, este bine să te accepţi necondiţionat, dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi accepţi imediat şi necondiţionat şi eşecurile, fără să încerci măcar să le corectezi, atât cât este omeneşte posibil.

2. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început. Indiferent cât de rău este răul care ţi s-a întâmplat, nu este cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla!

3. AR FI PREFERABIL să reuşeşti în tot ceea ce faci şi fă tot ce depinde omeneşte de tine în acest sens, DAR DACĂ NU REUŞEŞTI, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

4. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, nu înseamnă că tu sau ei sunteţi fără valoare ca oameni, ci doar că au avut un comportament inadecvat care, în principiu, poate fi schimbat în viitor. Ceilalţi sunt valoroşi ca oameni prin simplul fapt că există. Aşadar, este bine să-i accepţi necondiţionat ca oameni, dar asta nu înseamnă că trebuie să le accepţi imediat şi necondiţionat şi comportamentele inadecvate, fără să încerci, atât cât este omeneşte posibil, să-i faci să şi le corecteze

5. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

6. AR FI PREFERABIL ca ceilalţi să se comporte corect şi/sau frumos cu tine, DAR DACĂ NU SE COMPORTĂ AŞA, poţi tolera/suporta acest lucru neplăcut şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în alte activităţi, chiar dacă este mai greu la început.

7. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, nu înseamnă că viaţa este nedreaptă şi/sau că tu eşti fără valoare ca om. Viaţa este un amestec de bun şi rău, iar noi ar trebui să maximizăm (dacă se poate) şi/sau să vedem binele, reducând (dacă se poate) şi/sau învăţând din rău.

8. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, aminteşte-ţi că este doar (foarte) rău, fără a fi însă catastrofal (cel mai rău lucru care se putea întâmpla) şi că poţi găsi mulţumire în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început.

9. AR FI PREFERABIL ca viaţa să fie în general corectă (cu tine şi/sau ceilalţi) şi plăcută/uşoară, DAR DACĂ NU ESTE, poţi tolera/suporta acest lucru şi poţi merge mai departe, găsind bucurie în activităţi specifice, chiar dacă este mai greu la început

10. SINGURUL LUCRU CARE TREBUIE – deşi şi acesta este condiţional, non-absolutist: doar dacă doreşti să fii sănătos şi fericit – ESTE CĂ NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE. Faptul că îţi doreşti un lucru foarte mult şi faci tot ceea ce este omeneşte posibil să-l obţii, nu înseamnă că acest lucru trebuie să se întâmple cu necesitate. Altfel spus, este bine să înţelegem şi să acceptăm faptul că nu scrie nicăieri că dorinţa noastră, fie ea intensă şi justificată prin efortul angajat în atingerea ei, trebuie să devină realitate doar pentru că noi dorim şi luptăm pentru asta. Numai cerinţele/dorinţele lui Dumnezeu pot dobândi obligatoriu realitate ontologică (devin realitate); dorinţele noastre devin uneori realitate, iar alteori, chiar justificate fiind, rămân simple dorinţe deoarece viaţa şi/sau ceilalţi ni le blochează (sau chiar nu dau doi bani pe ele). Aşadar, este bine să ne dorim lucruri, să luptăm pentru ele, dar, în acelaşi timp, să fim gata să acceptăm faptul că, în ciuda efortului nostru, s-ar putea să nu se întâmple ceea ce ne dorim. Ar fi bine să înţelegem şi să acceptăm acest lucru!

Sursa aici:
https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/20/decalogul-rationalitatii/

Structura mintii (II) – Gândul

Cum e să fii cel mai aprig și mai de temut inamic al tău? Este posibil ca ceea ce stă în calea succesului tău să fie tocmai gândurile și percepțiile tale?

Sigur că da! Eu însumi sunt o persoana orientată către atingerea scopurilor mele, muncesc și lucrez la acestea, dar în același timp am și momente în care emoțiile mă copleșesc sau am tendința de a fi ușor afectat de ceea ce se întâmpla în jurul meu, lucru care poate conduce uneori la apariția îndoielii.

Ca și coach, am întâlnit des acest model printre clienții mei. Și atunci s-a născut întrebarea : „De ce unii dintre cei mai inteligenți oameni își sabotează propriul succes?”

De ce nu-și recunosc și de ce nu-și apreciază propriile realizări? De ce nu sunt mai mândri de ei? De ce sunt triști sau nemulțumiți? De ce „colecționează” atât de multe emoții negative?

Și atunci m-am întrebat care este “vehiculul” care aduce cu sine aceste emoții dăunătoare psihicului uman?

Răspunsul este gândul.

Și nu orice gânduri, ci este vorba de gândurile noastre inconștiente, numite și distorsiuni cognitive (Aaron Beck, David Burns). Este normal să avem din când în când aceste gânduri iraționale, dar…ce să vezi!?

Un om are în jur de 70-80.000 de gânduri pe zi! Da, e mult! Ca să demonstrez pe scurt cât de productivă este mintea noastră, vă provoc la următorul exercițiu! Așezați-vă într-o poziție relaxată, închide-ți ochii si pentru câteva clipe concentrați-vă asupra respirației. Acum, numărați în gând până la 21, fiecare număr reprezentând o inspirație și o expirație. Dacă, în orice moment al exercițiului, apare un gând, pierdeți numărătoarea sau sunteți distrași de ceva…reluați exercițiul de la început. Și asta, ori de câte ori e nevoie până ajungeți la 21!!! E un exercițiu simplu de meditație! Pot să pariez cu voi, că nu v-a reușit de prima oară. poate nici a doua chiar!

Revenind, aceste gânduri sunt atât simple cât și complexe, dar partea frumoasa abia acum vine: 70-80% dintre aceste gânduri sunt negative(www.psychologytoday.com).

Ce e de făcut când te confrunți cu acest flux continuu de gânduri? În primul rând să înțelegi că sunt doar gânduri, iar acestea trăiesc exact atât cât mintea noastră le ține în viață. Contează mult să înțelegi că sunt doar gânduri, să nu le dăm mare importanță, pentru că încet și sigur se vor transforma, în credințele noastre, în felul nostru de a fi, în trăsăturile noastre de personalitate și în final în destinul nostru. Dacă înțelegem că sunt doar gânduri, atunci acestea nu au nici o putere. Dar dacă tu crezi că sunt și reale, atunci e o mare problemă.

Tot din studiile din psihologie (Shad Helmstetter), reiese faptul că într-o familie obișnuită, un copil aude până la vârsta adolescentei, în jur de 148.000 cuvântul NU!

NU ai voie, NU e bine, NU te duce acolo, NU crezi că…, NU ai gândit bine, NU e bine ce simti…lista e foarte lunga…De peste 150.000 de ori, doar până la vârsta de 18 ani și asta în perioada cea mai importanta din viața unui om, când se formează personalitatea, caracterul etc. Și asta într-o familie obisnuită! Dar iîtr-o familie cu un climat negativ?

Mii și zeci de mii de NU care în timp vor deveni pattern-uri și credințe de a “NU face”, de a “NU încerca”, de a “NU începe”…un flux continuu de gânduri care le conduc viata și pe care oamenii aproape că nu-l mai sesizează, nu-l mai percep și care face parte din felul lor de a fi. Dar cel mai grav lucru posibil este că acest flux vine din subconștient, iar asta te face să crezi la modul conștient că așa ești tu, așa este viata ta, e normal ce ți se întâmplă. Faptul că tu te identifici cu ceva ce tu nu ești…în momentul ăsta ești terminat.

Foarte multi nu știu, nu-și dau seama și chiar accepta foarte greu că pot schimba sau modifica acest mod de a gândi. Cu puțină voință se poate recalibra gândirea. Este vorba de dialogul interior. În loc să ne repetăm motivele pentru care nu vom reuși, am putea cauta soluții la problemele sau situațiile cu care ne confruntăm.

Primul pas e făcut: recunoaștem acum că ale noastre gânduri iraționale sunt nefolositoare, ilogice și în parte “moștenite” și implantate de familie, școală, societate.

Rămâne întrebarea, “Cum schimb gândirea negativă?” În primul rând haide să vedem care sunt acele distorsiuni negative care apar cel mai des în dialogul vostru interior. Scrieți pe o foaie gândurile negative pe care le rulați cel mai des și vedeți în care dintre distorsiunile gândirii se aplică.

Nu mai presupune că orice gând negativ este adevarat. Este doar un gând și recunoaște că dacă l-ai etichetat ca fiind negativ…pur și simplu i-ai dat viata! E doar un gând. Asa cum a venit, tot la fel de bine poate să și plece!

Acorda o maximă atenție dialogului tău interior, elimina declarațiile extremiste sau dure la adresa ta. La modul negativ folosim *…trebuie…nu pot…nu sunt în stare…*, la modul pozitiv *…prefer….sper…doresc….vreau*.

Dialogul interior presupune alternarea perioadelor în care *vorbim* cu noi înșine, cu cele în care *ascultăm* de noi înșine. De cele mai multe ori, vocea pe care o ignorăm este vocea intuiției noastre. Foarte mulți oameni și-au raționalizat atât de mult comportamentul și gândirea, încât sunt incapabili să admită că există forțe inconștiente care le influențează conduita.

La urma urmei, suntem gândurile noastre, pentru că așa cum spunea Mahatma Gandhi *Convingerile tale devin gândurile tale, gândurile tale devin cuvintele tale, cuvintele tale devin acţiunile tale, acţiunile tale devin obiceiurile tale, obiceiurile tale devin valorile tale, valorile tale devin destinul tău.*

Distorsiunile cognitive

Distorsiunile cognitive reprezintă „erori de logică” sau modalități greșite în care ne raportăm la noi înșine, la alții sau la lume. E ca și cum mintea noastră ar încerca să ne convingă că ceva este adevărat, când de fapt nu este. Aceste gânduri și credințe iraționale întăresc gândirea negativă și ne mențin într-un cerc vicios al emoțiilor disfuncționale, putând duce la stări de anxietate și depresie, relații conflictuale, stimă de sine scăzută, comportamente dezadaptative. Din acest motiv este important să învățăm să le identificăm în propriul stil de gândire și să încercăm să le corectăm adoptând în schimb o gândire mai rațională.

Printre cele mai comune distorsiuni cognitive întâlnim:

Gândirea emoțională – se referă la interpretarea realității prin prisma trăirilor emoționale. Oamenii cred că ceva trebuie să fie adevărat pentru că așa „simt” ei, ignorând dovezile. De exemplu, dacă unei persoane îi este frică de câini, poate crede că toți câinii sunt periculoși, nerealizând că această concluzie se bazează pe propriile emoții, și nu pe fapte.

Gândirea alb-negru – plasarea experiențelor de viață și a persoanelor în categorii total opuse. Se referă la faptul că persoana nu reușește să vadă lucrurile în „nuanțe de gri”. De exemplu, cineva poate considera că dacă nu face totul perfect, este un ratat.

Suprageneralizarea – pe baza unui singur eveniment negativ, persoana generalizează excesiv și ajunge la concluzia că toate celelalte evenimente din viața lui vor fi la fel. Adică își formează niște concluzii sau reguli pe baza unor situații izolate, pe care le va aplica și în alte situații asemănătoare. De exemplu: „Dacă am picat acest examen, cu siguranță le voi pica și pe celelalte”, „Dacă am avut o relație abuzivă, înseamnă că toate relațiile mele vor fi abuzive”

Etichetarea – reprezintă o formă extremă de suprageneralizare. Etichetăm o persoană pe baza unui singur aspect, iar apoi nu mai ținem cont de dovezile care sunt incongruente cu acea etichetă. De exemplu, putem spune despre un om că este un incompetent doar pentru că o dată a făcut o greșeală oarecare, fără a mai lua în seamă apoi toate reușitele sale.

Credința că lumea este dreaptă – în viață există nedreptăți și, oricât ne-am dori să credem că lumea este întotdeauna corectă și dreaptă, această presupunere nu este bazată pe realitate. Atunci când judecăm fiecare situație în funcție de acest criteriu, în momentul în care ne vom confrunta cu o nedreptate, în loc de a încerca să găsim soluții ori să acceptăm ce nu putem schimba, ne vom lăsa copleșiți de furie, neputință, resentimente, tristețe. În plus nu ne putem aștepta ca lumea să fie dreaptă, doar pentru că noi am vrea să se întâmple asta.

Credința că ceea ce simți în prezent, vei simți cu siguranță și în viitor  – oamenii își imaginează și cred cu tărie că dacă astăzi simt un lucru, la fel vor simți și în viitor. De exemplu, dacă în prezent simți că nu ești suficient de puternic pentru a te adapta unei situații, a depăși un obstacol, a-ți învinge o frică, crezi că niciodată nu vei putea să faci aceste lucruri, pentru că întotdeauna te vei simți așa. Sau, dacă iubești cu pasiune pe cineva astăzi, îți imaginezi că vei simți exact la fel, cu aceeași intensitate și peste 10, 20 sau 30 de ani. Adevărul este că trăirile noastre se schimbă, deoarece atât percepțiile cât și viața noastră este supusă schimbării și nu există certitudinea că dacă astăzi simți ceva, vei simți pentru totdeauna acel lucru.

Credința că îi putem schimba pe alții – de multe ori oamenii consideră că fericirea lor depinde de alți oameni. În acest sens, nefericirea lor este cauzată tot de cei din jur. Dacă cei apropiați nu sunt așa cum ne dorim noi, dacă nu se comportă așa cum vrem, vom încerca să îi schimbăm punând presiune pe ei pentru a corespunde așteptărilor noastre, pentru a ne face pe plac, pentru a ne satisface dorințele, pentru că numai așa vom putea fi fericiți. Dacă nu, suntem nefericiți. Această idee este falsă, pentru că în realitate o persoană se schimbă dacă și doar atunci când își dorește asta. În plus, fericirea noastră nu depinde de alți oameni, ci de noi înșine.

Citirea gândurilor – persoana crede că știe ce gândește o altă persoană, fără a avea suficiente informații care să îi susțină această convingere, grăbindu-se a trage concluzii, în general negative. De exemplu, dacă cineva râde, persoana poate concluziona eronat că sigur râde de ea. Sau „sigur nu mă place”, „știu ce gândești, tu de fapt nu voiai ca eu să vin aici”.

Ghicirea viitorului – se referă la tendința de a face presupuneri în legătură cu viitorul și a le percepe ca fiind absolut adevărate, în ciuda faptului că nu avem suficiente dovezi pe care ne-am putea baza atunci când facem acele afirmații. De exemplu, dacă cineva nu a întâlnit încă un partener potrivit, poate gândi că nu va întâlni niciodată pe nimeni cu care să formeze o relație. Însă nu are de unde să știe acest lucru, dar consideră că acest fapt se va întâmpla cu siguranță, deși alte variante sunt bineînțeles posibile.

Imperativele categorice – se referă la faptul că persoana crede că lucrurile trebuie să fie ori să se întâmple într-un anume fel, doar pentru că ea își dorește asta, ignorând realitatea obiectivă: „El trebuie să îmi facă pe plac, altfel nu mă iubește”, „Eu trebuie să câștig acest premiu, altfel concursul nu este drept”. Atunci când ne așteptăm ca oamenii să facă ce vrem noi, pentru că așa vrem noi, iar acest lucru nu se întâmplă, suntem dezamăgiți și furioși, dispuși chiar să ne răzbunăm, fără să ne dăm seama că noi suntem de fapt cei egoiști pentru că le pretindem diferite lucruri fără a ține cont și de dorințele lor.

Personalizarea – tendința de a lua totul personal sau de a ne învinovăți pentru producerea unor evenimente, neținând cont de ceilalți factori care au contribuit la producerea acelor evenimente. De exemplu, un părinte care crede că el este de vină pentru faptul că fiul său nu a intrat la facultate; o persoană care crede că este vina ei dacă cineva nu se simte bine la o petrecere; dacă partenerul este supărat pentru că a avut o zi grea la birou, apare presupunerea că de fapt el este supărat pe tine.

Catastrofizarea – exagerarea importanței sau semnificației unor aspecte. Evenimentele neplăcute sunt privite ca fiind adevărate catastrofe. De exemplu, un student care pică un examen poate crede că și-a ratat întreg viitorul. O persoană care face o greșeală minoră la locul de muncă poate crede că își va pierde slujba, că nimeni nu o va mai angaja vreodată și că va ajunge pe străzi.

Învinovățirea celorlalți – se referă la faptul că oamenii au tendința de a-i învinovăți pe ceilalți pentru ceea ce simt sau trăiesc. Nu își asumă responsabilitatea pentru alegerile lor, pentru felul în care se simt, pentru viața lor și caută vinovați în exterior pe care să îi poată blama: „din cauza ta mă simt așa”, „tu m-ai enervat”, „din cauza ta am renunțat la …”, „din cauza ta am făcut asta”. Însă nimeni nu poate să ne facă să ne simțim într-un fel anume și nimeni nu ne poate impune cum să reacționăm. Noi suntem cei în controlul minții și emoțiilor noastre și noi suntem cei care alegem și luăm decizii.

Aplicațiile hipnozei

Neurons in the brain

Hipnoza este un instrument validat științific (Lewis 2013), relativ puțin înțeles de oameni și adesea subestimat. Cercetările din domeniul neurofiziologiei au evidențiat faptul că hipnoza activează anumite structuri cerebrale responsabile de reglarea atenției (Lynn, Rhue și Kirsch, 2010), iar prin intermediul sugestiilor se pot activa zone corticale responsabile de activități senzoriale, motorii și cognitive.

Definiția hipnozei dată de APA – Asociația Psihologilor Americani: *Hipnoza implică aplicarea unei proceduri prin intermediul căreia i se explică subiectului faptul că i se vor adiministra anumite sugestii pentru a-l ajuta sî trăiască o serie de experiențe de tip imaginativ. Hipnoza presupune faptul că o persoană va fi ghidată de o altă persoana (hipnoterapeutul) să răspundă la sugestii care aduc modificări ale unor experiențe subiective ce vizeză percepțiile, senzațiile, emoțiile, gândurile și comportamentele. *

Se întâmpla adesea ca transa hipnotică să apară în mod natural și spontan, atunci când o persoană visează cu ochii deschiși și este atât de preocupată de ceea ce face, încât pierde noțiunea timpului.

Starea trăită de client în timpul transei hipnotice este asemănătoare cu cea trăită de cineva atunci când este absorbit de citirea unei cărți interesante sau de vizionarea unui film captivant.

Hipnoza poate fi utilizată ca unică metodă de psihoterapie sau poate fi inclusă ca o strategie în cadrul unui demers mai complex cum ar fi psihoterapia cognitiv-comportamentală sau coaching-ul.

Transa indusă de un hipnoterapeut, este o experiență asemănătoare celei descrise mai sus, doar că persoana din transă este ghidată să intre in starea respectivă, utilizându-se mai ales relaxarea. Inducția stării de transă presupune utilizarea unor strategii diverse:

  • relaxarea musculară progresivă
  • concentrarea privirii asupra unui punct fix
  • concentrarea asupra respirației

Aplicațiile hipnozei:

  • Modificarea atitudinilor și reacțiilor pacienților (de exemplu unui fumator i se poate aministra posthipnotic sugestia ca în momentul în care o țigară îi atinge buzele, să simtă un gust foarte amar)
  • Tulburări ale somnului
  • Tulburări de alimentație ( anorexie și bulimie nervoasă)
  • Depresie, Tulburări de anxietate
  • Creșterea performanțelor
  • Managementul stresului
  • Experiențe psihotraumatice, stres postraumatic
  • Combaterea durerii
  • Tulburări psihosomatice (migrene, astm bronșic, tulburări digestive sau cardiovasculare)