Încă un articol despre narcisiști. Să nu-l citești.

O, da…narcisiștii.  Se uită în fiecare oglindă pe lângă care trec sau în orice „ceva” care le reflectă imaginea: vitrină, geam de mașină, ușa de intrare de la bloc. 

Doar sunt darul lui Dumnezeu pentru univers – la urma urmei, de ce altceva ar fi așezați exact în mijlocul lui??

Dar, nu-i atât de simplu: narcisismul este mult mai complex și este…mult mai enervant de atât!!!

Da, este un sentiment umflat de importanță personală și o dorință de admirație constantă, combinată cu o lipsă devastatoare de empatie pentru ceilalți. Lumea trebuie să se învârte în jurul persoanei lor, iar toți ceilalți sunt doar niște figuranți angajați să joace în filmul ”Eu, eu și eu”.

Dar, înainte de a începe să arăți cu degetul către fostul tău iubit sau iubită sau către șeful tău de la ultimul job, reține: cu toții avem o picătură de narcisism în noi. Doar că unii oameni au primit câteva picături în plus. Sau o găleată de picături.

Așa că, hai să ne aruncăm în groapa cu lei și să vedem ce e cu dragii noștri narcisiști. Și cine știe… am putea chiar să ne dăm seama cum să le facem față fără să ne pierdem mințile?

CE ESTE NARCISISMUL?

În primul rând, să clarificăm ce este de fapt narcisismul. Nu o să fac pe specialistul (deși sunt…hopa, cumva…?) și nu o să merg pe firul DSM-ului, o să merg pe lângă.

Un narcisist ar putea crede despre el însuși că este excepțional de mega extraordinar ca persoană sau excepțional de dezavantajat (nedreptățit, persecutat, deprivat). În oricare dintre cazuri, regulile care se aplică tuturor celorlalți muritori,  nu i se aplică lui. 

Narcisistul nu datorează lumii nimic, în timp ce lumea îi datorează totul.

Așa cum în viață nu este totul în alb și negru, narcisismul este și el pe zone de gri, mai deschis sau mai închis. Nimeni nu este 0% sau 100% narcisist, ci e vorba de un spectru. Cu toții manifestăm câteva trăsături narcisiste – adică ne cerem dreptul de a fi mega giga extra în anumite zile ale noastre (se numește stil de personalitate).

Dar, la capătul celălalt, cel extrem, o persoană ar putea suferi de o tulburare de personalitate în toată regula. Și chiar și cei care sunt diagnosticați clinic se vor încadra de-a lungul unui alt spectru: de la indivizi cu funcționare înaltă până la tulburări nevrotice complexe.

De-a lungul vieții noastre, cu toții ne angajăm în ceva comportamente narcisiste la un moment dat. Problema apare atunci când narcisismul devine „setarea” noastră implicită și nu realizăm că ne comportăm ca un narcisist.

TIPURI DE NARCISISM

„Narcisismul grandios” este cel la care ne gândim cel mai mult atunci când spunem că cineva este narcisist. Sunt ticăloșii cu obrazul subțire, care caută atenția, sunt aroganți, care nu țin seama de nevoile altora și vor exploata orice și pe oricine, oricând.

Acum, ce să zic…poate că știm fiecare pe cineva care nu se gândește la ceilalți, ci doar la el însuși, care tânjește după multă atenție și admirație. Ăștia nu pot accepta criticile, dau vina pe toți ceilalți atunci când lucrurile merg prost și se așteaptă să primească un tratament special (încă unul) pentru că sunt deasupra muritorilor, a oamenilor obișnuiți și „normali” care se aliniază înghesuiți în spatele lor.

Dar…aici vine șmecheria. Acești indivizi au un farmec aparte, cel puțin la început. Încrederea de sine pe care o afișează, poate fi atrăgătoare, mai ales dacă ești o persoană care nu prea are (spre deloc) încredere în sine. Dar prostiile lor se „împut” repede. Ghinioniștii își dau seama târziu, prea târziu. Învinovățirea altora, gaslightning-ul, manipularea, modul în care întorc constant totul în favoarea lor…este epuizant.

Semne și semnale de luat în seama, ale unui narcisist grandios:

  • arogant, lăudăros și mereu în primul rând de scaune la primirea laudelor;
  • își exagerează realizările și/sau talentele;
  • au nevoie de admirație și laude constante; 
  • sunt convinși că toată lumea este invidioasă și geloasă  pe ei; 
  • au o preocupare constantă pentru succes, putere, strălucire, frumusețe și/sau partenerul ideal;
  • profită și exploatează pe oricine îi pică în mână pentru câștig personal; 
  • lipsiți de empatie ( cu asta trebuia să încep??)
  • au despre sine un sentiment de unicitate pe care doar alți oameni tot speciali și unici îl pot înțelege 
  • au mereu așteptări nerezonabile pentru un tratament special, dedicat persoanei lor

NARCISISTUL VULNERABIL

Ei și acum…lasă-mă să zugrăvesc un colț de perete, cu un alt personaj pe care îl cunoaștem cu toții.

Acesta este mult mai rezervat și chipurile nu caută cu adevărat atenția în toate  modurile de mai sus. Uneori pot fi timizi și chiar au o fețele căzute de la prea multă dezamăgire, veți vedea de ce în continuare.

Dar…asemenea unui narcisist grandios, sunt hipersensibili și au nevoie de o validare constantă. Însă, spre deosebire de un narcisist grandios, ăștia nu cred că sunt mai buni decât toți ceilalți. De fapt, ei cred contrariul!!! Sunt victime! Sunt asupriți, dușmăniți, hăituiți în mod constant de toți ceilalți.

Narcisismul vulnerabil este o formă mai subtilă de narcisism. Dar tot narcisism este. Diferența este că un narcisist grandios crede că este unic prin superioritate, în timp ce narcisistul vulnerabil crede că este unic prin…inferioritate .

Un narcisist grandios crede că este unic privilegiat, în timp ce un narcisist vulnerabil crede că este unic defavorizat. Un narcisist grandios se mândrește că profită de ceilalți, în timp ce un narcisist vulnerabil se mândrește că se profită de el.

La fel ca narcisistul grandios, narcisistul vulnerabil crede că merită un tratament special din cauza unicității lor.

Acestea sunt veșnicele victime de serviciu, neobosite în a găsi motive de nemulțumire. Ei pot fi timizi și par slăbiți de atâta suferință. Dar sub acel exterior îngrozit este un sentiment de grandiozitate. Se vor supăra din cele mai neobișnuite motive și sunt frământați de orice problemă mai mică sau mai mare.

Semne:

  • arată supus (adică o față căzută)
  • mereu sunt la pământ, trântiți de soartă sau de alții.
  • se simt sub apreciați și declară că nu li se recunosc realizările
  • sunt foarte ușor de rănit și se simt jigniți cu ușurință
  • sunt invidioși și geloși pe ceilalți
  • devin foarte repede stresați
  • nu au grijă de ei înșiși, de sănătatea lor sau de starea lor generală
  • au și aștia un sentiment aparte că sunt speciali și unici pe care doar alți oameni speciali și unici îl pot înțelege
  • au așteptări nerezonabile pentru un tratament special, dedicat lor în exclusivitate.

Deși narcisiștii grandiosi și vulnerabili sunt diferiți în feluri destul de clare, ambele tipologii sunt extraordinare de absorbite de sine și au un sentiment de sine fragil, pe care trebuie să-l mențină considerându-se excepționali – din nou, fie excepțional de extraordinari, fie excepțional de deficitari.

Ei neagă orice realitate care nu le susține percepția grandioasă de sine și ca urmare, tind să se angajeze doar în relații superficiale sau să se retragă cu totul din situațiile sociale.

În esență, ambele tipuri de narcisiști ​​sunt indivizi care cred într-un mod exagerat de „îndreptățițire”, care cred că sunt speciali și că li se aplică reguli diferite de tratament în viață.

DE UNDE NARCISISMUL?

Narcisismul este o trăsătură de personalitate destul de complexă, iar psihologii nu au descoperit complet cum ia naștere, dar sunt totuși câteva indicii.

În primul rând, anumite abordări ale părintelui în perioada de creștere a copilului, par să influențeze dezvoltarea narcisismului.

Există unele dovezi care sugerează că ai noștri copii, sunt expuși unui risc mai mare de a dezvolta trăsături  narcisiste, dacă cresc cu părinți autoritari, extrem de indulgenți sau prea neglijenți față de emoțiile copiilor lor.

Să le luăm pe rând:

1. PARENTING AUTORITAR

Acești părinți încearcă să controleze comportamentul copiilor lor într-un mod nesănătos. Ei cer respectarea strictă a regulilor, oferind în același timp prea puțină căldură, răbdare, sprijin sau comunicare deschisă.

Părinții autoritari apreciază valoarea propriului copil doar prin realizări și rezultate, cât și pe conformarea la reguli și norme. Asta îl poate determina pe copii să dezvolte un sentiment dezechilibat  al importanței de sine, pentru a putea face față acestei presiuni. Ei pot dezvolta de asemenea, un puternic sentiment de „îndreptățire„ (încurcate căile Domnului!) ca mecanism de apărare împotriva sentimentului de „neiubire” sau al insuficienței de sine.

2. PARENTING INDULGENT

La capătul opus al spectrului, copiii care sunt prea validați de părinții care nu contenesc cu laudele și validarea tind, de asemenea, să devină narcisiști.

Dacă stai să te gândești, nu este surprinzător! Când un copil aude în mod constant cât de „speciai” și „minunat” și „frumos” sunt (dacă am ști cu toții cât de „nespeciali” suntem de fapt și cât de în normă suntem…), ajung să interiorizeze părerile umflate ale părinților lor despre ei și tind să creadă că au dreptul la privilegii suplimentare în viață (ia uite unde stă narcisistul grandios).

3. PARENTING NEGLIJENT

Cunoscut și sub denumirea de parenting neimplicat, acest stil se caracterizează prin niveluri scăzute atât de căldură, cât și de control…egal indiferent.

Părinții neglijenți pot să nu răspundă la nevoile copiilor lor și să nu ofere îndrumarea sau feedbackul necesar. De multe ori nu reușesc să valideze emoțiile sau gândurile copiilor lor.

Ca răspuns, copiii pot dezvolta trăsături narcisiste ca mecanism de adaptare, folosind un sentiment umflat al importanței de sine pentru a compensa sentimentul de neglijare și lipsă de iubire.


La suprafață, aceste stiluri de părinte par foarte diferite, așa că apare firesc întrebaea… cum ar putea ele toate să contribuie la dezvoltarea narcisismului?

Ei bine, singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că nu îl ajută pe copil să-și exprime pe deplin o identitate realistă, independentă.

Părinții autoritari controlează excesiv și, prin urmare, nu-și lasă copiii să-și găsească propriul drum în viață. Acest lucru îi face să caute din ce în ce mai multă validare din exterior pentru a se simți bine cu ei înșiși, ceea ce s-ar putea transforma în narcisism.

Părinții indulgenți, pe de altă parte, oferă prea puține limite pentru copiii lor și, în schimb, contribuie la un sentiment de sine umflat care nu se bazează pe realitate.

Și părinții neglijenți oferă puțin sau deloc validare pentru nevoile emoționale ale copiilor lor, așa că ar putea crește narcisiști ​​pentru a compensa în exces sentimentele de rușine și inadecvare. Rușinea, de fapt, joacă un rol crucial în persoanele care dezvoltă narcisism vulnerabil.

NU ESTE VINA DOAR A PĂRINȚILOR TĂI!

Înainte de a începe să-ți urăști părinții (sau să-i urăști mai mult decât o faci deja…) este important să înțelegi că parentingul este doar un factor care ar putea contribui la narcisism.

Cercetările despre originile narcisismului sunt încă în desfășurare. Nu știm cu adevărat cum ar putea contribui genetica, grupurile sociale, traumele și mulți, mulți alți factori.

De fapt, un echilibru între fiecare dintre stilurile parentale de mai sus pare a fi antidotul pentru dezvoltarea narcisismului la copiii. Părinții care își încurajează copiii, manifestă căldură față de ei, stabilesc limite puternice și de asemenea, au standarde înalte pentru ei au toate șansele să crească și să educe copii destul de bine adaptați.

Ideea mea este că nu trebuie să dai vina pe părinți pentru tot, majoritatea a facut tot ce le-a stat în putere și la urma urmei…au avut și ei părinți, corect?

PROBLEMA CU NARCISISMUL

Ultimul deceniu sau două a avut loc o dezbatere  publică despre posibilitatea unei „epidemii” de narcisism în societatea noastră actuală, în special în rândul tinerilor.

Realitatea este că fiecare cultură din istoria înregistrată a avut de-a face cu narcisismul și cu nenumăratele probleme asociate cu acesta. La capătul extrem, narcisismul a fost legat de abuzul de substanțe și de o gamă largă de tulburări de personalitate.

Narcisismul grandios tinde să apară împreună cu trăsăturile antisociale și paranoia, în timp ce narcisismul vulnerabil tinde să fie însoțit de depresie, anxietate și tendințe suicidare.

Oamenii cu trăsături narcisiste grandioase tind să-și dorească putere, iar cei care ajung totuși în poziții de putere pot crea un mediu destul de toxic pentru „săracele suflete sărace” din ograda peste care domnesc.

Și, deși adesea narcisiștii grandiosi îi vedem ca pe exploatatori, narcisiștii vulnerabili nu sunt, de asemenea, foarte buni la empatiza cu ceilalți și pot fi la fel de greu de tolerat.

Ba mai mult, narcisismul a fost în mod constant legat de violență.

Este tulburarea de personalitate în creștere în rândul oamenilor? Nici mai mult, nici mai puțin decât a fost dintotdeauna, doar că acum pot fi mai ușor recunoscuți dragii noștri narcisiști.

CUM SĂ TE DESCURCI CU OAMENII NARCISIȘTI

Prima regulă de a trata cu oamenii narcisiști este: să spui „NU”

Dacă poți evita să interacționezi cu un narcisist, atunci nu interacționa cu el. Nu încercați să-i convingeți, să-i schimbați, să-i „reparați” sau să-i faci să se răzgândească. Probabil că este imposibil și chiar dacă nu este, cu siguranță nu merită.

Acestea fiind spuse, uneori tot trebuie să ai de-a face cu o persoană narcisistă și dacă va trebui să ai de-a face cu ea, atunci este important să înțelegi cum să procedezi.

Evident, modul în care te descurci cu narcisiștii va varia în funcție de contextul în care interacționezi cu aceștia; de exemplu, modul în care te descurci cu un șef narcisist va fi diferit de modul în care te descurci cu iubitul/iubita sau părinții tăi narcisiști („norocosule!”). Chiar și în același context, fiecare individ este diferit, așa că, evident, abordarea variază.

Dar, practic cheia pentru a trata oamenii narcisiști sunt granițele.

Decideți cât de mult sunteți dispus să aveți față de ei și decideți în ce măsură sunteți dispus să interacționați cu ei. Decideți dinainte ce sunteți dispus să faceți și ce să nu faceți cu ei, despre ce doriți și ce nu doriți să vorbiți cu ei și ce doriți și nu doriți să împărtășiți cu ei. Apoi ține-te de plan.

Narcisistii nu au nici o putere asupra ta, dacă ai și impui limite! Fie că este vorba de colegii, prietenii, partenerul sau chiar familia ta.

Din păcate, cei mai mulți dintre noi stăm prost la capitolul limite sănătoase și, ca urmare, suntem implicați în drame și ajungem să facem lucruri pe care nu vrem cu adevărat să le facem.

A avea limite sănătoase înseamnă să-ți asumi responsabilitatea pentru propriile acțiuni și emoții  și NU să-ți asumi responsabilitatea pentru acțiunile sau emoțiile altora.

Colegul tău narcisist încearcă să-și asume meritul pentru munca ta și tu refuzi asta și îți aperi cu determinare drepturile și meritele. Prietenul tău narcisist îți cere cu  împrumut bani, pentru că i se întâmplă mereu ceva rău și na… el are atât de mult ghinion și este nedreptățit. Partenerul tău narcisist te hărțuiește pentru a te simți vinovat că ai rămas până târziu la serviciu și te temi de prostiile de reacții pe care le au. La toate astea spune un „NU” ferm.

Dacă nu-i poți evita și totuși ai narcisiști ​​în viața ta, înconjoară-te de granițe. Desenează linii în nisip, granițe, frontiere oricum vrei să le spui și pune-le în practică

Și acum cireașa de pe tort: CUM SĂ FACI FAȚĂ PROPRIULUI TĂU NARCISISM

Dar dacă tu ești narcisistul? Nu ești sigur? 

Pune-ți următoarele întrebări:

  • Simți că oamenii de multe ori nu te înțeleg pe tine sau problemele tale?
  • Simți că există multe bariere în viața ta, asupra cărora nu ai control?
  • Ceri adesea ajutor de la alții și/sau simți că puțini oameni sunt dispuși să te ajute?
  • Simți adeseori că nu primești atenția sau aprecierea pe care o meriți?
  • Oamenii se plâng adesea că nu îi asculți, când, de fapt, simți că nu te ascultă?
  • Simți că majoritatea celorlalți oameni au o viață mult mai ușoară decât a ta?
  • Te lupți des (dispute, contraziceri) cu prietenii apropiați și cu cei dragi? Dacă da, de obicei este vina lor?
  • Oamenii renunță brusc la contactul cu tine fără nicio explicație și refuză să comunice din nou cu tine?
  • Te simți adesea neajutorat ca și cum ai avea puține șanse de a-ți îmbunătăți viața?

Dacă ai răspuns „da” la majoritatea celor de mai sus, atunci s-ar putea să fii TU problema.

Dacă recunoașteți și acceptați că aveți trăsături narcisiste, felicitări: ați ajuns mai departe decât vor face vreodată majoritatea oamenilor narcisiști.

Narcisismul clinic este dificil de tratat, este notoriu acest lucru. Nu există nicio terapie dovedită ca fiind de succes (din păcate nici medicamente), iar numeroasele terapii recomandate practicate în mod obișnuit necesită efort și implicare pe termen lung. Pe scurt: caută ajutor profesionist și așteaptă-te la o luptă pe termen lung.

Dacă manifesti pur și simplu trăsături de narcisism uneori, am câteva sfaturi – sau mai degrabă, câteva adevăruri care schimbă viața – pentru a ajuta la reducerea tendințelor tale narcisiste.

Narcisismul se rezumă la a crede că ești special și că ai dreptul să fii tratat diferit decât alții. Antidotul – și acest lucru este mai ușor de spus decât de făcut – este pur și simplu să accepți că nu ești special.

De fapt, ești medie la aproape orice, de cele mai multe ori. Și asta este în regulă. Nu trebuie să fii special sau grozav la ceva pentru a fi o persoană demnă sau pentru a trăi o viață plină de sens.

În loc să împletești narațiuni elaborate pentru a te convinge de cât de special ești, ar fi mult mai bine să eviți să te etichetezi și să-ți vezi de viața ta în continuare .

Nu știi dacă ești grozav sau nu, și asta e în regulă. Oricum vei face tot posibilul. Nu știi dacă ești victimă sau nu. Asta e bine. Oricum te vei face mai bine și te vei simți din nou sănătos. Nu știi dacă meriți un tratament bun sau rău și asta e în regulă. Îți vei asuma responsabilitatea oricum pentru viața ta oricum.

Găsește satisfacție în plăcerile simple, cotitidiene ale vieții.

În fiecare zi când te trezești, bucură-te că ești încă în viață. Uimește-te de minunile pastei de dinți, atunci când te speli pe dinți, în fiecare dimineață. Vezi frumusețea în modul în care lumina se reflectă pe suprafața mașinilor de pe stradă. Fii curios în privința altor persoane.

Nu ești „destinat” măreției. Nu ești destinat la nimic.

Nu mai încerca atât de mult să dovedești că ești mai bun decât toți ceilalți. Nu te mai văita despre cât de nedreaptă a fost lumea cu tine.

Respiră adânc și continuă-ți ziua.

La fel ca toți ceilalți.

Exerciții practice

Recunoștința.

Cultivarea recunoștinței este cheia pentru a trăi o viață împlinită, așa credea filozoful grec Epicur. El a spus: „Recunoștința nu este doar cea mai mare dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”. Interesant este că la o distanță de peste 2000 de ani, cercetările științifice au arătat că exersarea în mod regulat a recunoștinței are o serie de beneficii pentru bunăstarea psihică a celui care o practică. Poate crește starea de bine generală, productivitatea, sănătatea fizică și relațiile cu ceilalți. Oamenii care practicau în mod regulat recunoștința au raportat niveluri mai ridicate de emoții pozitive, s-au simțit mai conectați și au ajutat mai mult pe ceilalți. Sunt studii care atestă că practicarea recunoștinței scade anxietatea, ocolește depresia, crește empatia, scade agresivitatea, crește calitatea somnului și nu în ultimul rând îmbunătățește încrederea în sine.

Sunt zeci, poate sute de studii pe tema recunoștinței. Dacă ești curios, uite aici puncte de plecare:

https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/
https://scholar.google.com/
https://www.sciencedirect.com/.

Dar beneficiile recunoștinței depășesc fericirea individuală. Când ne exprimăm aprecierea față de ceilalți, nu numai că le recunoaștem valoarea, ci și întărim legătura dintre noi. Cercetările au arătat că cuplurile care practică în mod regulat recunoștința unul față de celălalt au relații mai puternice și mai împlinite.

Deci, cum poți începe? Este ceva ușor, o simplă practică…să scrii un lucru pentru care ești recunoscător în fiecare zi, pe un post-it (sau în telefon). Poate face o mare diferență. Post-it-ul îl pui într-o cutie sau orice altceva, care poate sta pe biroul tău. Cu telefonul este și mai simplu, cam toate smartphone-urile au o aplicație de notițe.

Studiile au arătat că ținerea unui jurnal de recunoștință poate duce la creșterea sentimentelor de fericire și satisfacție față de viață.

Începi propoziția cu ”Sunt recununoscător (sau recunoscătoare) pentru…” și continui cu lucrul pentru care ești recunoscător: ”pentru ploaia de astăzi care a mai răcorit aerul, pentru cafeaua bună pe care o beau dimineața, pentru faptul că pot să-mi cumpăr ce vreau eu de mâncare (alți oameni nu au norocul ăsta), pentru că sunt sănătos și pot face multe lucruri…”, lista poate fi foarte lungă, care să includă lucruri importante, dar și mai mărunte (astea îmi plac mie mult). Citește ce ai scris, o dată, de două ori și zâmbește și simte recunoștința în minte și în corp.

Atât.

Nu pune presiune pe tine, exercițiul este simplu și-l poți face dimineața și seara. Poate că nu-ți vei aduce aminte toate lucrurile pentru care poți fi recunoscător, dar în timp o vei face și vei filtra ce e important pentru tine.

În scurt timp vei simți beneficiile exercițiului. Vei retrăi momentele frumoase, mintea se va obișnui să caute motive pentru a fi recunoscător și vei observa că de multe ori în viața ta ai trecut cu vederea multe lucruri care meritau aprecierea ta.

Nu în ultimul rând, te va face să realizezi care situații, persoane, momente te-au făcut să te simți bine. Ăsta e un lucru care te-ar putea ajuta să faci un pic de „curățenie” în viața ta, ce zici?

Există un „trick” psihologic fain pe care recunoștința îl face. Este puterea atenției. Cu cât te antrenezi mai mult să-ți amintești lucruri pentru care ești recunoscător, cu atât vei observa în mod natural lucruri pentru care să fii recunoscător, până când vei reuși să vezi ceva pozitiv în jurul tău.

Recomandare: după o perioadă de timp treci prin notițele tale și vei vedea ce te-a făcut să râzi, să zâmbești, să te facă să ai mai multă încredere în tine, să trăiești, să simți.

Această idee de a ne concentra asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători, este de asemenea, un principiu cheie al filozofiei stoice (Seneca, Epictet, Marcus Aurelius). Stoicii credeau că, antrenându-ne să ne concentrăm pe ceea ce putem controla și să fim recunoscători pentru ceea ce avem, mai degrabă decât să ne oprim pe ceea ce ne lipsește, putem duce o viață mai mulțumită și împlinită.

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ceva ți-a trezit curiozitatea. Ascultă-ți intuiția și practică recunoștința. Altă metodă decât să practici de câteva ori exercițiul și apoi să vezi ce simți, cum te simți și ce s-a schimbat…eu nu știu. Ai de câștigat, nimic de pierdut. Fă-o pentru tine, nu trebuie să spui în stânga și în dreapta ”vai ce recunoscător sunt”. Recunoștința merge bine mână în mână cu modestia. Antrenează-ți atenția. Cultivați recunoștința. Fă din asta o practică.

Psihologie practică

Biasurile sunt o categorie largă de noțiuni din logică însemnând, în general, o exagerare în favoarea sau împotriva unui lucru, a unei persoane sau a unui grup în comparație cu alt lucru, altă persoană sau alt grup, într-un mod considerat a fi incorect sau injust.

Biasul cognitiv reprezintă o scurtătură mentală, manifestată adesea sub forma unei erori în procesul de gândire, care apare în momentul procesării informațiilor provenite din mediul înconjurător.

„Peak-End Effect” – este o euristică psihologică care schimbă modul în care ne amintim evenimentele trecute.

Ne amintim o întâmplare din viața noastră sau judecăm o experiență în funcție de felul în care am simțit aceste lucruri în momentele de mare intensitate emoțională vârf, precum și de felul cum ne-am simțit când s-au încheiat aceste experiențe.

Termenul euristic (heuristic) era utilizat în limba greacă (heuriskein) precum şi în limba latină (heuristicus) cu sensul de a căuta, a descoperi. Euristic sau euristica sunt termeni utilizaţi în mod curent pentru a defini acel procedeu de luare a deciziei (sau de găsire a unei soluţii) care nu analizează toată cantitatea de informaţie disponibilă în acest sens.

Revenind la „peak-end effect”, acesta este un concept psihologic care descrie modul în care oamenii își amintesc și evaluează experiențele trecute.

Acest fenomen a fost identificat și studiat de către Daniel Kahneman (https://psycnet.apa.org/doiLanding…), laureat al Premiului Nobel pentru Economie și de către colegii săi. Potrivit acestui concept, în evaluarea unei experiențe oamenii acordă o atenție deosebită momentelor cele mai intense (vârfurilor) și finalului acelei experiențe.

În schimb, alte detalii și durata întregii experiențe tind să fie mai puțin relevante în procesul de amintire și evaluare.

Primul aspect important este „vârful” experienței. Aceasta poate fi un moment deosebit de plăcut sau de neplăcut, cum ar fi un moment de extaz sau o durere intensă.

Indiferent de natura sa, vârful are un impact puternic asupra modului în care percepem și evaluăm ulterior experiența respectivă.

Al doilea aspect cheie este finalul experienței.

Chiar dacă o experiență nu a fost în întregime plăcută, dacă se încheie într-un mod pozitiv, acesta va avea un impact semnificativ asupra evaluării globale a întregii experiențe.

De exemplu, dacă o vacanță a fost, în general, obositoare și plină de efort, dar în ultima zi ai avut o experiență extraordinară, aceasta va influența în mod substanțial percepția ta asupra întregii vacanțe.

În ceea ce privește celelalte detalii și durata experienței, acestea sunt adesea uitate sau trecute cu vederea în procesul de evaluare.

De exemplu, o persoană care a petrecut o oră la un concert poate să nu-și amintească toate cântecele interpretate sau chiar să nu-și amintească exact cât timp a durat concertul.

În schimb, vor fi mai susceptibili să-și amintească un moment culminant din concert și cum s-a încheiat acesta. Acest lucru creează uneori o discrepanță între experiența reală și amintire.

Efectul vârfului și finalului are implicații semnificative în diferite domenii, inclusiv în marketing și publicitate. Companiile pot utiliza acest efect pentru a crea experiențe memorabile și pozitive pentru clienți, concentrându-se pe momentele deosebite și asigurându-se că experiența se încheie într-un mod satisfăcător.

Efectul de vârf are o influență puternică asupra amintirilor noastre – deci…deciziile noastre viitoare.

Și uneori funcționează împotriva noastră.

Kahneman spune: „Nu alegem între experiențe, alegem între amintirile experiențelor.”

Exemplu:

Un hotel în care am stat într-o vacanță acum ceva ani, are o tradiție.

Te întâmpină la intrare cu prăjituri, apă rece și un mic prosop umezit pentru a te șterge pe mâini sau pe față, după o lungă călătorie.

Este genial. Cum poți uita asta?

Gestul simplu de a oferi o prăjitură la check-in este sinonim cu promisiunea hotelului de a o feri oaspeților o primire deosebită și un sejur de neuitat.

Acest lucru crează un „peak-end effect” pozitiv în experiența oaspeților.

Oamenii ar putea uita toate facilitățile medii ale hotelului, dar își amintesc de acea prăjitură. Inteligentă mișcare.

Acest concept ne ajută să înțelegem că nu toate aspectele unei experiențe sunt egale în ceea ce privește influența lor asupra percepției noastre. Astfel, putem fi mai conștienți de modul în care proiectăm și oferim experiențe pentru a crea impact pozitiv asupra celorlalți.

De asemenea, în viața de zi cu zi, putem aplica acest concept în mod conștient pentru a ne îmbunătăți experiențele personale. Putem căuta să intensificăm momentele pozitive și să ne asigurăm că ne încheiem activitățile într-un mod plăcut. De exemplu, într-o seară la restaurant, putem alege cu grijă mâncarea preferată și să te asiguri că închei masa cu o prăjitură delicioasă la final.

„Peak-end effect” ne amintește că percepția noastră asupra experiențelor este modelată de emoțiile intense și de rezultatul final. Prin înțelegerea și aplicarea acestui concept, putem crea și evalua experiențe într-un mod mai conștient și mai plin de satisfacție.

În final, efectul vârfului și finalului ne arată că nu contează doar durata sau detaliile unei experiențe, ci modul în care aceasta ne afectează emoțional și cum se încheie. Așadar, să acordăm o atenție specială momentelor deosebite și să ne asigurăm că finalurile sunt memorabile, pentru a ne bucura de experiențe mai pline de semnificație în viața noastră de zi cu zi.

Mindfulness și muzica cultă

Exercițiu de mindfulness – ascultă muzică clasică…altfel.

Ce este mindfulness? Pur și simplu, este modalitatea de a-ți observa conștient experiențele de aici și acum, capacitatea de a fi pe deplin prezent și conștient de locul în care te afli.

Exercițiul pe care ți-l propun mai jos, este foarte interesant pentru că te poate ajuta să-ţi focalizezi atenţia pe aspecte specifice ale unui stimul complex: muzica clasică.

Știm deja că muzica clasică are numeroase beneficii asupra sănătății: reduce nivelul de stres și oboseala, este un calmant natural al durerii, scade tensiunea arterială, îmbunătățește funcțiile cognitive, reduce anxietatea, ajută somnul

Mai mult, ascultând muzică clasică, poate fi un bun exercițiu de practicare a conştiinţei depline.

Așadar, alege o piesă de muzică clasică. Poți alege o simfonie, un concert sau un cvartet de coarde. Nu contează ce alegi, atât timp cât piesa implică mai multe instrumente diferite, cântând împreună. Sonatele pentru pian sau vioară nu funcţionează pentru acest exercitiu. (Chiar dacă nu-ți place” muzica clasică, încearcă totuşi activitatea. Poate fi practicată şi cu alte genuri de muzică, dar am descoperit că este mai uşor să ne concentrăm atenţia asupra anumitor distincţii, acestea putând fi auzite mai clar în muzica clasică, comparativ cu alte genuri. Bineînțeles, poți practica exercițiul şi In sala de concert.)

Porneşte muzica şi începe să o asculți aşa cum ai face de obicei. După ce te-ai obişnuit puțin cu muzica, indreaptă-ți atenția asupra unui sunet anume sau asupra unui anumit set de instrumente. Dacă este o simfonie, poți începe prin a asculta instrumentele cu coarde. Concentrează-te asupra acelei părţi a muzicii. Fii conştient de coarde. Poți face diferenta intre sunetul violoncelului şi cel al viorilor? Dar cel al contrabasului? Poţi separa sunetul contrabasului de celelalte coarde?

Acum mută-ţi atenţia asupra altui instrument sau grup de instrumente din orchestră. Auzi trompetele? Dar instrumentele de percuție? Dar alte instrumente de suflat? Incearcă să numeşti diferitele instrumente, In timp ce le asculți. Dacă nu eşti prea familiarizat cu muzica clasică, pur şi simplu observă diferitele tipuri de sunete.

Remarci că se întâmplă ceva în timp ce te concentrezi alternativ asupra diferitelor instrumente? Incepi să te concentrezi asupra sunetului unui singur instrument sau grup de instrumente? Dacă procedezi aşa, unde dispar celelalte părţi ale orchestrei? Experimentează, mutându-ţi centrul atenţiei între diferitele sunete. Acum încearcă să îţi menţii atenția focalizată pe două seturi de sunete, în acelaşi timp. De exemplu, poți încerca să urmărești instrumentele cu coarde şi trompetele. Incearcă să nu te laşi „prins” de muzică. Observă în mod conştient şi etichetează sunetele. Ai putea continua acest exercițiu încercând să urmăreşti şi alte grupuri de instrumente. Sau ai putea observa cum mintea ta se deplasează între sunete. În ce moment eşti conştient de un singur sunet? In ce moment eşti conştient de mai multe sunete? Dacă doreşti, te poţi juca puţin cu asta.

Când ai terminat experimentarea ascultării unui singur sunet în contrast cu ascultarea mai multora, adu iarăși piesa muzicală, în întregul ei, în centrul atentiei tale. Fii conştient de toate instrumentele care cântă în acelaşi timp. Te surprinzi acordând mai multă atenţie anumitor sunete, comparativ cu altele? Poți auzi toate instrumentele în timp ce asculți piesa ca întreg? Ce se întâmplă atunci când asculti toate instrumentele împreună? Se modifică, devenind un sunet diferit, mai impunător, mai cuprinzător? Încearcă să identifici punctul in care câte un sunet singular se integrează în întregul piesei muzicale. Urmăreşte în mod conştient modul în care interacţionezi cu sunetul.

Dacă eşti iubitor de muzică clasică, acest exerciţiu poate fi deosebit de revelator. Asta pentru că, într-un anumit sens, modul în care ascultăm muzică seamănă cu modul în care ascultăm maşina de cuvinte pe care o numim minte. Pe parcursul crescendourilor pline de pasiune, sinele nostru observator este adesea absorbit de muzică. Suntem duşi într-o călătorie verbală. Totuşi, dacă reuşim să ne menţinem postura conştientă, în timp ce ascultăm, ne putem îmbogăţi experienţa în atât de multe feluri! Cât de plăcut este să poţi recunoaşte sunetele distincte pe care le produc diferitele instrumente, având în acelaşi timp mereu la îndemână posibilitatea de a alege să te laşi sedus de vreun pasaj încărcat cu pasiune!

Poate că vei învăţa să-ţi priveşti depresia sau anxietatea aşa cum ai privi o simfonie. Există multe piese muzicale melancolice, de o mare forță. Încearcă să fii conştient de emoţiile, gândurile, impulsurile şi senzaţiile tale, în modul în care ai putea conştientiza diferitele instrumente. Poţi detecta cum sună diversele note şi acorduri?

Poate fi fascinant să observi, în deplină conştiinţă, muzica experienţelor tale.

Asta este tot.

(exercițiu preluat din Terapia prin Acceptare și Angajament, Steven C. Hayes)

https://www.youtube.com/watch?v=Rb0UmrCXxVA…

Răul e mai puternic decât binele

sursa: cognitrom.ro, paxonline.ro

Baumeister, R.F., Bratslavsky, E., Finkenauer, C., Vohs, K.D. (2001). Bad Is Stronger Than Good. Review of General Psychology, vol. 5, no. 4, p. 323-370.

Dintotdeauna, evenimentele neplăcute au lăsat urme mai profunde şi au persistat mai mult timp în mintea noastră decât evenimentele plăcute sau frumoase. Pierderea cuiva drag sau a unor obiecte, situaţii în care am greşit, momente în care am fost criticaţi sau ameninţaţi şi multe altele au un efect mai mare asupra vieţilor noastre decât situaţii în care ni s-au petrecut lucruri frumoase, precum un premiu în bani, o vorbă bună, un ajutor primit de la un prieten, o promovare. Nu frecvenţa evenimentelor negative face ca acestea să fie mai prezente în mintea noastră sau să aibă efecte mai puternice asupra vieţii noastre. În viaţă avem parte atât de evenimente negative cât şi de evenimente pozitive. Se întâmplă ca uneori să pierdem, alteori câştigăm, uneori greşim, alteori lucrurile ne ies perfect, uneori suntem criticaţi, alteori suntem lăudaţi etc. Cu toate acestea, multe sau puţine, se pare că evenimentele negative cântăresc mai mult decât cele pozitive.

BINE vs. RĂU

Cercetările din psihologie şi chiar cele din medicină îşi concentrează eforturile mai degrabă asupra aspectelor negative (tulburări, boli asociate, complicaţii, efecte adverse etc.) şi mai puţin asupra aspectelor pozitive, cum ar fi starea de bine sau de sănătate, sentimentul de fericire. Numărul studiilor care sunt dedicate fenomenelor negative este aproape de două ori mai mare decât cel al studiilor care se ocupă de aspecte pozitive. Oamenii vorbesc mai mult timp despre ceva rău ce s-a întâmplat, decât despre un moment de bucurie. Gândiţi-vă la un moment fericit din viaţa dumneavoastră. Cât timp aţi vorbit despre acel eveniment? Sau cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră? Gândiţi-vă apoi la un eveniment negativ care vi s-a întâmplat. Cât timp aţi petrecut vorbind despre ceea ce s-a întâmplat? Cât timp a fost prezent în mintea dumneavoastră acel eveniment? Gândiţi-vă câte resurse investiţi atunci când vi se întâmplă ceva frumos şi câte resurse investiţi pentru a face faţă unei probleme? De ce răul este mai puternic decât binele? Motivele sunt multiple, cum ar fi:

  1. Nevoia de protecţie

De-a lungul evoluţiei noastre ca specie, ne-am confruntat cu multe pericole şi cu mulţi duşmani: animale sălbatice, dezastre naturale, războaie sau alte forme de violenţă între oameni.

Pentru a-şi asigura supravieţuirea, oamenii au fost nevoiţi să se gândească cum să se protejeze sau să se ferească de aceste pericole. Nu îşi puteau permite să ignore ori să desconsidere pericolul, pentru că acest lucru putea avea urmări dezastruoase: oamenii puteau pierde bunuri importante, precum casa, recolta sau animelele, ei sau familiile lor puteau fi răniţi grav sau chiar puteau muri! De-a lungul evoluţiei oamenii au învăţat că este mai bine să reacţioneze la pericole, chiar şi atunci când acestea se dovedesc a fi false pericole. Au învăţat că este mai adaptativ pentru ei să reacţioneze la false pericole decât să nu reacţioneze deloc. Costurile sunt mai mari atunci când „ratezi” un pericol decât atunci când „ratezi” o oportunitate. Este un lucru să nu vezi bizonul care se apropie sau duşmanul care încearcă să te rănească şi este cu totul altceva să ratezi un răsărit de soare pe care ţi-ar fi plăcut să-l vezi sau o discuţie cu cineva drag. Consecinţele sunt diferite: în prima situaţie ai putea muri sau ai putea fi rănit, în a doua ai putea fi supărat, ai putea regreta, dar acest lucru nu îţi va afecta supravieţuirea. Astfel de experienţe şi consecinţele ce le pot avea penru supravieţuire au făcut omul să fie mai atent la pericole, să proceseze mai mult situaţiile problematice, de pericol, pentru a găsi cele mai bune soluţii. Pentru supravieţuire era mult mai important şi mai urgent să fim atenţi la posibilele consecinţe negative. Nu înseamnă că nu ne mai bucurăm de nimic, că micile bucurii nu contează sau că nu ne mai interesează oportunităţile, doar că ele nu persistă atât de mult în mintea noastră. Nu trebuie procesate atât de mult. Momentele de bucurie le trăim pur şi simplu, nu ne gândim prea mult de ce ni s-au întâmplat, care ar putea fi consecinţele. Suntem prea ocupaţi cu a ne bucura de ele pentru a mai fi atenţi şi la altceva.

2. Răul doare mai tare

Un alt element important care face ca răul să fie mai puternic decât binele este felul în care ne obişnuim cu răul şi cu binele. Cu binele ne obişnuim foarte repede. După ce trăim un eveniment plăcut, urmează o scurtă perioadă în care suntem mai bucuroşi decât eram înainte, însă destul de repede ne întoarcem la felul nostru de a fi, ne bucurăm ca şi înainte, nici mai mult, nici mai puţin. Momentele de bucurie nu au efecte pe termen lung, nu schimbă cu nimic felul în care reacţionăm la bine. Dacă, însă, ni se întâmplă ceva rău, atunci ne e greu să ne adaptăm la noua situaţie, ne e mult mai greu să ne obişnuim cu răul suferit. Mintea noastră are nevoie de mai mult timp pentru a putea integra un eveniment negativ în viaţa noastră. Pentru bucurii e loc oricând, oriunde. Efectele pe termen lung ale unui eveniment negativ sunt mult mai puternice. Trăirea unui eveniment negativ poate să influenţeze felul în care vom reacţiona pe viitor la evenimente negative. Evenimentele negative pot fi adevărate lecţii de viaţă, ele solicitând mai multe resurse în încercarea noastră de a le face faţă. Sunt studii care au arătat că atunci când este vorba de a pierde sau a câştiga acelaşi lucru (de exemplu o maşină) emoţiile sunt mult mai intense atunci când pierdem decât atunci când câştigăm. Petrecem mult mai mult timp gândindu-ne că am pierdut, faţă de cât timp petrecem gândindu-ne că am câştigat. Din nou emoţiile negative sunt mai puternice decât cele pozitive. Atunci când trăim un eveniment neplăcut suntem trişti, supăraţi sau nervoşi. Dacă ni se întâmplă ceva bun, ne bucurăm, suntem relaxaţi şi mulţumiţi. Ar părea că efectele evenimentelor asupra felului în care ne simţim (rău sau bine), sunt la fel de puternice: răul determină trăiri negative, iar binele ne face să trăim emoţii pozitive, ambele de aproximativ aceeaşi intensitate. Nu este, însă, aşa! Puterea emoţiilor negative este din nou mai mare. Emoţiile negative au puterea de a le „pune în umbră” pe cele pozitive. Timp de o săptămână ni se întâmplă numai lucruri minunate şi bucurii. După o săptămână ni se întâmplă ceva neplăcut. Acest singur eveniment neplăcut are puterea de a „bascula” toată bucuria simţită timp de o săptămână. Nimic din ce a fost plăcut şi frumos nu mai contează, singurul lucru prezent în mintea noastră este evenimentul neplăcut care ni s-a întâmplat. Reversul poveştii nu este însă valabil. Timp de o săptămână suntem nefericiţi, avem parte doar de probleme. La un moment dat ni se întâmplă ceva frumos, avem parte de o bucurie. Puterea acestei bucurii nu este însă suficient de mare încât să „şteargă” problemele cu care ne confruntăm de o săptămână. Este posibil să ne simţim puţin mai bine pe moment. Dar este un efect de scurtă durată. Problemele ne vor reveni în minte şi vom uita de mica bucurie de care am avut parte. Suntem mult mai preocupaţi de a nu ne fi rău decât de a ne fi bine. Depunem eforturi mai mari pentru a nu ne fi rău decât pentru a ne fi bine.

Şi din nou, răul se dovedeşte a fi mai puternic decât binele.

Evenimentele negative ne afectează mai mult decât cele pozitive, chiar şi la nivel fiziologic. Un stimul negativ ne face să reacţionăm mai puternic decât un stimul pozitiv. Astfel, reacţionăm mai repede şi mai puternic la un miros neplăcut (ne ferim, ne strâmbăm, ne acoperim nasul etc.) decât la un miros plăcut. Cearta dintre doi oameni ne atrage atenţia mult mai repede decât o discuţie amuzantă între două persoane.

De asemenea, un feedback negativ sau o reacţie negativă din partea altora ca urmare a performanţelor noastre (aflăm că am greşit, că ceilaţi nu sunt mulţumiţi, nu ne plac etc.) ne afectează mai mult decât dacă avem un feedback sau o reacţie pozitivă (ştim că am reuşit, că ceilalţi ne plac etc.). Gândiţi-vă la o situaţie personală de performanţă. Ce v-a preocupat mai mult: faptul că aţi fost lăudat sau faptul că aţi fost criticat, faptul că aţi reuşit sau faptul că aţi pierdut? Un feedback negativ poate diminua stima de sine, încrederea în propria persoană mai mult, pe când un feedback pozitiv nu prea poate creşte stima de sine sau încrederea. Ne deranjează mult mai mult atunci când cineva ne critică, faţă de cât ne bucurăm atunci când cineva ne laudă. Petrecem mai mult timp încercând să înţelegem de ce am greşit, faţă de timpul petrecut pentru a înţelege de ce am făcut ceva bine. Creierul nostru a învăţat să acorde mai puţin timp şi mai puţină atenţie bucuriilor, reuşitelor, momentelor de fericire. Face acest lucru deoarece a văzut că pentru a supravieţui trebuie să acorde mai mult timp şi mai multe resurse ameninţărilor. Tot ceea ce este negativ, neplăcut, nedorit, ne captează atenţia mult mai repede decât tot ce este pozitiv, plăcut. Este o lecţie învăţată de-a lungul evoluţiei speciei umane. Investim mult mai multe resurse pentru a face faţă răului pentru că am învăţat că dacă nu reacţionăm la timp, consecinţele pot fi grave. Nu investim la fel de multe resurse când avem de-a face cu binele pentru că am învăţat că şi dacă ratăm o bucurie consecinţele nu sunt atât de grave, în nici un caz nu reprezintă un pericol pentru supravieţuire.

 3. Răul persistă mai mult timp

Consecinţele evenimentelor negative durează mult mai mult decât consecinţele evenimentelor pozitive. De exemplu, o zi proastă ne afectează şi după ce a trecut, e foarte posibil ca încă să ne mai gândim la ce ni s-a întâmplat, să continuăm să căutăm soluţii, putem fi încă supăraţi. Un eveniment negativ poate avea consecinţe nedorite, dar poate avea şi consecinţe adaptative pentru noi. Atunci când ne confruntăm cu o problemă petrecem mai mult timp încercând să îi facem faţă, să găsim soluţii şi pe viitor dacă ne vom confrunta cu probleme similare vom şti să le facem faţă. Şansele să învăţăm ceva din experienţa pe care o trăim sunt mult mai mari. Un singur eveniment traumatic (accident, boală, rănire, pierdere etc.) poate avea efecte pe termen lung asupra echilibrului emoţional, asupra comportamentului şi atitudinilor, asupra stimei de sine sau a stării de bine. Evenimentele pozitive, chiar şi mai multe la număr (laude, câştiguri sau succese diverse etc.) nu au efecte de lungă durată asupra noastră, ci se limitează la momentul în care s-au produs ele. Ne simţim bine, ne bucurăm. Nu investim foarte multe resurse pentru a analiza ce ni se întâmplă, pur şi simplu ne bucurăm de ce ni se întâmplă fără a căuta să învăţăm o lecţie din asta.

4. Binele nu contează atât de mult

Consecinţele răului sunt mai puternice şi mai îndelungate decât consecinţele binelui. Efectele binelui chiar dacă îl trăim intens, nu durează mult timp. Binele nu ne oferă nici o garanţie împotriva răului. Un singur eveniment neplăcut poate să anuleaze toată bucuria de până atunci. Faptul că ai trăit mai multe evenimente pozitive, bucurii, împliniri, nu reprezintă un scut împotriva răului. Experienţele negative, atâta timp cât nu te doboară, te fac mai puternic. Lecţiile pe care le înveţi prin confruntarea cu răul te protejează pe viitor, acest lucru le-a asigurat supravieţuirea strămoşilor noştri.

Nu e suficient ca binele să existe, e mult mai important ca răul să nu fie prezent.

Relaţia dintre doi oameni este mai bună nu neapărat pentru că ei vorbesc sau se poartă frumos unul cu celălalt, ci pentru că nu se ceartă, nu au dispute sau conflicte. Prezenţa conflictelor, a certurilor, lipsa suportului social au un efect negativ mult mai puternic şi mai durabil asupra stării de bine şi de sănătate fizică şi psihică în comparaţie cu efectele momentelor de bucurie, linişte şi suport. În acelaşi timp o relaţie devine mai puternică pe măsură ce un cuplu depăşeşte, împreună, problemele pe care le are sau diferite evenimente negative cu care se confruntă. Micile bucurii sunt desigur cele care oferă armonie relaţiei, dar nu sunt suficiente pentru a asigura durata şi puterea relaţiei respective. Ca şi binele, răul se contaminează. Diferenţa este dată, din nou, de cât de puternică este contaminarea. S-a constatat că, de regulă, răspundem la un comportament sau o emoţie negativă cu alte comportamente sau emoţii negative, mult mai frecvent decât în cazul unor comportamente sau emoţii pozitive. Altfel spus, avem tendinţa de a răspunde cu nervi la nervi, cu supărare la supărare, ceartă la ceartă. La bucurii şi veselie se pare însă că nu reacţionăm neaparat cu aceeaşi putere. Veselia te contaminează şi ea, dar nu atât de puternic ca şi problemele (ceartă, supărare, etc.). De exemplu, suntem mai tentaţi să răspundem la furie cu furie, decât să răspundem la veselie cu veselie. Răul, fie el exprimat prin cuvinte, fie prin atitudini sau comportamente, afectează mult mai tare o relaţie, chiar dacă există şi cuvinte frumoase, atitudini sau comportamente pozitive. Răul e atât de puternic, încât e nevoie de 5 ori mai multe cuvinte bune sau gesturi frumoase pentru a anihila efectul unui cuvânt sau gest urât! În timp ce un singur cuvânt urât poate anihila efectul a 100 de cuvinte frumoase.

S-a demonstrat că binele nu are efecte atât de puternice nici în ceea ce priveşte inteligenţa. Astfel, dacă un copil creşte într-un mediu stimulativ, cu părinţi care au un nivel mediu sau ridicat de educaţie, nu va deveni neaparat mai inteligent. Însă un alt copil, cu acelaşi nivel de inteligenţă, crescut într-un mediu aversiv, cu părinţi cu un nivel scăzut de educaţie, va „pierde” din inteligenţa lui nativă. Cu alte cuvinte, faptul că ne naştem într-o familie bună, având un nivel de trai acceptabil, poate sau nu să stimuleze potenţialul intelectual, dar cu siguranţă nu-l va deteriora. Dacă ne naştem într-o familie cu probleme, conflicte, situaţie financiară precară, abuzuri, şansele ca potenţialul intelectual să fie deteriorat sunt mult mai mari. Inteligenţa unei persoane poate fi deteriorată dacă trăieşte într-un mediu aversiv, dar faptul că trăieşte într-un mediu favorabil nu reprezintă neaparat o garanţie că acea persoană va deveni mai inteligentă. Şi din nou puterea răului se dovedeşte a fi mai mare decât puterea binelui.

5. Suntem pregătiţi pentru ce e rău

Răul pare să fie mai uşor de detectat decât binele, într-o oarecare măsură şi pentru că există cu 50% mai multe cuvinte sau expresii care denumesc emoţii negative decât pozitive! Acest lucru este valabil şi în cazul felului în care căutăm să ne schimbăm emoţiile: avem mult mai multe modalităţi de a evita sau de a reduce emoţiile negative decât de a ne produce emoţii pozitive. Consumăm mai mult timp şi energie căutând să nu simţim neplăcere sau tristeţe decât să simţim bucurie sau mulţumire. Mai mult, dacă avem o stare emoţională negativă, vom fi mai atenţi şi vom prelucra informaţiile mai profund decât dacă în situaţiile în care ne simţim mai bine. Suntem atenţi la stările noastre negative, dar nu şi la cele pozitive. Pe acelea le trăim pur şi simplu. Nu încercăm să învăţăm nimic din ele pentru că de-a lungul timpului am fost preocupaţi de pericole şi de ce pot ele să ne facă. Aşadar, suntem mai pregătiţi pentru a identifica şi a numi răul decât binele, ne amintim mai bine trăirile negative, suntem mai pregătiţi şi ştim mai bine să evităm emoţiile negative decât să producem emoţii pozitive, suntem mai atenţi atunci când ne simţim rău, dar nu şi când ne simţim bine.

Resursele pe care le investim sunt mai multe atunci când ne confruntăm cu răul, decât atunci când ne confruntăm cu binele.

6. Răul ne învaţă bine

Se zice că învăţăm din greşelile noastre. Foarte adevărat, în special dacă am fost pedepsiţi pentru greşelile făcute. Oamenii învaţă mai repede din evenimente neplăcute, cum ar fi pedepsele, decât din evenimente pozitive, precum recompesele. Dacă există riscul de a pierde ceva (bani, bunuri etc.), atunci ne străduim mult mai mult şi chiar reuşim mai repede şi mai uşor să realizăm ceva decât dacă urmează să câştigăm aceleaşi lucruri. Ne mobilizăm mult mai multe resurse atunci când vine vorba de a evita ceva neplăcut decât atunci când avem de-a face cu un eveniment pozitiv. Din nou, este o lecţie pe care creierul a învăţat-o de-a lungul evoluţiei. Când miza este ceva neplăcut resursele noastre merg toate inspre a rezolva situaţia. Când miza este un câştig, un beneficiu, organismul se mobilizează, dar nu are doza de alertă dată de prezenţa ameninţării. Regretăm ratarea unui beneficiu sau a unui căştig, dar regretăm mai mult şi costurile sunt mai mari atunci când ratăm o ameninţare sau un pericol. Supravieţuirea noastră nu a fost niciodată afectată de ratarea unei oportunităţi, în timp ce ratarea unui pericol putea să te coste chiar viaţa. Mobilizarea în faţa pericolului a contribuit la supravieţuirea noastră ca specie. Bucuria, fericirea, pot să ne facă viaţa mai frumoasă, dar nu ne pot salva de pericole.

7. Creierul şi corpul reacţionează mai puternic la rău

Nevoia de protecţie a determinat o predispoziţie la nivelul creierului de a recţiona mai rapid şi mai puternic la stimulii negativi decât la cei pozitivi. De-a lungul evoluţiei creierul a extras o regulă care i-a asigurat supravieţuirea: este mai adaptativ să reacţionez la false pericole decât să nu reacţionez deloc. Când vine vorba de pericole, de ameninţări, creierul nu-şi asumă riscuri. Suntem „programaţi” genetic să detectăm mai rapid răul, să reacţionăm mai rapid şi mai puternic la rău şi să ţinem minte mai bine ceea ce ne-a cauzat neplăcerea. În felul acesta, în caz că apare din nou ameninţarea respectivă, ne vom putea apăra mai repede şi mai eficient. Aşadar, suntem mai atenţi la ce e neplăcut, recunoaştem mai repede ceva ameninţător, ne reamintim mai uşor şi mai repede experienţele negative. Deoarece investim mai multe resurse pentru a face faţă evenimentelor negative, acestea sunt mai profund procesate, mai puternic codate în memoria noastră, în consecinţă amintirea lor este mai vie decât amintirea unor evenimente pozitive. Altfel spus, ne amintim mult mai bine şi mai precis problemele pe care le-am avut decât bucuriile pe care le-am avut. Evenimentele stresante, singurătatea, lipsa suportului social, lucrurile rele care ni se întâmplă, au un efect negativ asupra sistemului imunitar, slăbind capacitatea organismului de a lupta împotriva bolilor. Fiecare din noi poate să constate că atunci când se confruntă cu o problemă se simte mai obosit, mai slăbit. Organismul nu mai are resurse deoarece ele sunt investite în a face faţă problemei cu care se confruntă. Din nou, un eveniment negativ poate să ne facă mai vulnerabili, în timp ce un eveniment pozitiv nu ne face neaparat mai puternici. Evenimentele pozitive, precum a avea şi a petrece timp cu prietenii, perioada de vacanţă etc., nu cresc imunitatea, nu ne ajută să devenim mai puternici în caz de boală.

8. Răul cântăreşte mai mult în deciziile pe care le luăm

Atunci când luăm o decizie, ne bazăm pe informaţiile pro şi contra despre un anumit lucru. S-ar crede că, cu cât avem mai multe informaţii pozitive despre un lucru, cu atât e mai probabil să ne decidem în favoarea acestuia şi cu cât sunt mai multe informaţii negative despre el, cu atât suntem mai tentaţi să fim contra lui. Lucru doar parţial adevărat! E adevărat că atunci când deţii multe informaţii pozitive despre un lucru probabilitatea de a decide în favoarea lui este mai mare. Este la fel de adevărat că atunci când deţii mai multe informaţii negative despre un lucru probabilitatea de decide contra lui este mai mare. Relevanţa informaţiilor pozitive devine nulă în momentul în care în „ecuaţie” apar şi informaţii negative. E suficient să avem câteva informaţii negative pentru a ne forma o părere proastă despre ceva, iar această părere proastă nu se mai modifică, chiar dacă avem apoi mai multe informaţii pozitive despre acel lucru. Informaţiile pozitive nu au puterea de a anula informaţiile negative pentru a influenţa procesul decizional. Este suficientă însă o singură informaţie negativă pentru a răsturna întreg procesul decizional. Si asta pentru că suntem mai sensibili la procesarea informaţiilor negative şi reacţionăm mai puternic decât în cazul informaţiilor pozitive. O părere proastă odată formată e mult mai greu de schimbat decât o părere bună. O părere bună poate deveni o părere proastă mult mai uşor, fiind suficiente puţine descrieri sau caracterisitici negative ale unui lucru. Gândiţi-vă de câte ori v-aţi schimbat părerea despre o persoană doar pentru că cineva a venit şi v-a spus un lucru negativ despre persoana respectivă. Nu a mai contat că înainte aveaţi o părere bună. O singură informaţie negativă a fost suficientă pentru a vă schimba părerea. Acest fapt este valabil pentru persoane, evenimente, obiecte etc. Informaţiile negative ne influenţează mai puternic procesul decizional deoarece consecinţele în cazul în care am ignora informaţiile negative ar putea fi mai grave decât dacă ignorăm informaţiile pozitive. Luarea unei decizii fără a ţine cont de informaţiile negative presupune asumarea unui risc, pe care cei mai mulţi nu sunt dispuşi să şi-l asume. De-a lungul istoriei, am învăţat să fim mai atenţi la informaţiile negative în deciziile pe care le luăm, deoarece ignorarea lor în procesul decizional ar putea să ne coste mai mult decât ignorarea unor informaţii pozitive.

9. Nu vrem să fim răi

De regulă, ne place să gândim pozitiv şi să avem o părere bună despre noi înşine. S-ar părea că binele este mai puternic decât răul în ceea ce priveşte propria noastră persoană. Cercetările au demonstrat, însă, că mai degrabă evităm să avem o părere proastă despre noi decât ne străduim să avem o părere favorabilă nouă. Cu alte cuvinte, vrem să fim opusul a ce nu am vrea să fim: ne dorim şi încercăm să fim independenţi, pentru că nu ne place să fim dependenţi, ne-ar plăcea şi ne străduim să fim generoşi, pentru că evităm ideea de a fi egoişti sau suntem harnici, pentru că e neplăcut să ştim despre noi că suntem leneşi.

Din nou, nevoia de protecţie împotriva răului (a ideii că suntem răi) e mai mare decât nevoia de a fi buni. Această idee a fost confirmată de numeroase studii, care arată că suntem mai dispuşi să „aruncăm vina” asupra altora, să arătăm cât sunt alţii de răi, decât să ne lăudăm cu calităţile noastre sau să încercăm să devenim mai buni. Investim foarte multe resurse „pentru a nu fi răi”, dar nu investim la fel de multe resurse pentru „a fi mai buni”. Nu facem acest lucru conştient. Filogeneza este cea care dictează această reacţie prioritară la orice valenţă negativă.

10. Concluzii

Studiile asupra mai multor aspecte diferite ale psihologiei şi medicinii au arătat că răul e „mai puternic” decât binele. Rezultatele acestor cercetări nu sunt întotdeauna constante şi variază mult de la un caz la altul, însă nu există cercetări care să demonstreze contrariul, adică faptul că binele e mai puternic decât răul. Faptul că supravieţuirea noastră ca specie a fost marcată de evitarea pericolelor sau de reacţionarea din timp la pericole pentru a ne apăra, a făcut ca pericolul (răul) să fie detectat mult mai rapid, să investim mai multe resurse odată ce am detectat un pericol. Ceea ce la început a fost o nevoie pentru a ne asigura supravieţuirea ca specie, a devenit o regulă encriptată în creierul nostru. Continuăm să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a face faţă problemelor, evenimentelor negative. Pe scurt spus ne investim toate resursele, dacă e cazul, doar pentru a nu ne fi rău. În tot acest timp însă nu am învăţat să facem ceva pentru a ne fi bine. Chiar dacă finalitatea este aceeaşi, prioritatea noastră este să nu ne fie rău, nu să ne fie bine. În viaţa de zi cu zi, evenimentele negative au un impact mai puternic şi care durează mai mult în comparaţie cu evenimentele pozitive. Relaţiile cu prietenii sau cu familia sunt mult mai afectate de fapte sau vorbe urâte decât de fapte sau cuvinte frumoase. Învăţăm mai repede dacă e vorba de ceva negativ, ne străduim mai mult să evităm neplăcerea decât să aducem un plus de bine. Un mediu familial aversiv e mai puternic decât moştenirea genetică. Impresia formată pe baza unor informaţii negative este mult mai greu de schimbat decât cea bazată pe informaţii pozitive. Un feedback negativ are un efect mai puternic decât unul pozitiv, iar sănătatea ne este mai afectată de emoţii şi evenimente negative decât de cele pozitive.

Răul e mai puternic decât binele în cazul oamenilor şi al animalelor, în cadrul proceselor psihice şi în relaţiile dintre oameni, în ceea ce priveşte amintirile, dar şi gândurile despre viitor. Prezenţa răului ne-a învăţat cum să îi facem faţă, cum să ne apărăm, iar acest lucru ne-a asigurat supravieţuirea ca specie. Apariţia problemelor ne-a învăţat cum să le rezolvăm şi cum să le facem faţă pe viitor. Marile crize existenţiale au fost sursa unor importante opere de artă, problemele omenirii au fost cele care au împins civilizaţia înainte şi au stimulat progresul, marile companii au învăţat din erorile pe care le-au făcut, lucru care le-a asigurat dezvoltarea. Una din strategiile care i-au asigurat succesul lui Bill Gates a fost analiza erorilor care se făceau şi a nerealizărilor (la întâlnirile cu şefii diferitelor departamente era interesat în primul rând de ce anume nu s-a realizat şi ce erori s-au făcut). În acest sens răul este mai puternic decât binele.